Fragment în avanpremieră: Partea Întunecată a Magiei, de V. E. Schwab

Într-un univers guvernat de magie există mai multe Londre: Roșie, Cenușie, Albă şi, în trecut, una Neagră.

Kell este ultimul dintre Antari, magicieni care pot călători între lumile paralele. A crescut în Londra Roșie şi este mesagerul oficial pentru afacerile cu sângeroasa Londră Albă şi cu Londra Cenușie, cea fără de magie.

Neoficial însă, Kell e un contrabandist pasionat de artefacte din alte lumi.

Lila, o hoaţă care bântuite în travesti străzile Londrei Cenușii şi visează să ajungă pirat, îi fură un obiect magic extrem de periculos.

Iniţial duşmani, Kell şi Lila sunt nevoiţi să se ajute unul pe altul când îşi dau seama că au intrat într-o conspiraţie mortală.

 

„O proză antrenantă, cu detalii uimitoare – un palton de cameleon, un rău roşu de magie, o antieroină cu aspiraţii de pirat – aduce la viaţă aventuri captivante în mai multe lumi fascinante.” – Publishers Weekly

 

Ce e într‑adevăr complicat, când vine vorba de magie,

este că nu‑i atât o chestiune de putere, cât de echilibru.

Prea puțină putere, și devenim slabi. Prea multă,

și devenim cu totul și cu totul altceva.

Tieren Serense, Înaltul Preot al Sanctuarului din Londra

 

UNU

Un călător

Kell purta o haină foarte ciudată.

Nu avea o singură față, ceea ce ar fi fost convențional, nici două, ceea ce ar fi fost neașteptat, ci mai multe, iar asta era, bineînțeles, imposibil.

Primul lucru pe care îl făcea, ori de câte ori ieșea dintr‑o Londră și intra în alta, era să‑și scoată haina și s‑o întoarcă pe dos, o dată sau de două ori (sau chiar de trei ori), până găsea fața de care avea nevoie. Nu toate erau elegante, dar fiecare servea unui scop. Erau unele care se pierdeau în peisaj și altele care ieșeau în evidență, iar una nu avea niciun scop, doar îi plăcea în mod deosebit.

Sursă

Așadar, după ce Kell intră prin zidul palatului și în anticameră, se opri un moment să‑și revină – plăteai totuși un tribut la trecerea între lumi – și apoi își scoase haina roșie cu guler înalt și o întoarse pe dos, de la stânga la dreapta, până deveni o simplă redingotă neagră. Mă rog, o simplă redingotă neagră elegant festonată cu fir argintiu și împodobită cu două șiruri strălucitoare de nasturi de argint. Numai pentru că adopta o garderobă mai modestă când era în străinătate (ca să nu ofenseze regele local, dar nici să atragă atenția), nu însemna că trebuia să‑și sacrifice stilul.

Oh, regii ăștia, zise Kell în sinea lui, încheindu‑și nasturii. Începuse să gândească la fel ca Rhy.

Pe perete, abia mai putea zări simbolul șters al trecerii lui. Ca o urmă în nisip, dispărând.

Niciodată nu se ostenise să marcheze ușa de pe partea asta, pentru că niciodată nu se întorcea pe aici. Distanța dintre Castelul Windsor și Londra era un groaznic inconvenient, având în vedere că, atunci când călătorea între lumi, Kell nu putea decât să treacă dintr‑un loc – exact același – în altul. Și asta era o problemă, pentru că nu exista niciun Castel Windsor la o zi distanță de Londra Roșie. De fapt, Kell tocmai venise prin zidul de piatră al unei curți interioare aparținând unui gentleman înstărit dintr‑un oraș numit Disan. Disan era, per ansamblu, un loc foarte plăcut.

Windsor, nu.

Impresionant, fără îndoială. Dar nu plăcut.

Sursă

O poliță de marmură se întindea de‑a lungul peretelui și, acolo, îl aștepta un lighean cu apă, ca întotdeauna. Își spălă mâna însângerată și coroana de argint pe care o folosise la trecere, apoi își puse la gât moneda care atârna de șnur și o vârî înapoi sub guler. În holul de dincolo, putea auzi un târșâit de picioare, murmurul reținut al servitorilor și al gărzilor. Alesese anticamera special ca să‑i evite. Știa prea bine cât de puțin îi agrea prințul regent prezența aici, iar ultimul lucru pe care‑l voia Kell era o audiență, o mulțime de ochi, urechi și guri raportând fiecare detaliu al vizitei sale înapoi la tron.

Deasupra poliței cu ligheanul atârna o oglindă în ramă aurită, iar Kell se verifică repede – părul, șaten‑roșcat, îi căzuse pe un ochi. Nu‑l dădu la o parte, deși își acordă timp să‑și scuture și să‑și netezească umerii redingotei – înainte să iasă prin două rânduri de uși ca să‑și întâlnească gazda.

În cameră era înăbușitor de cald – ferestrele zăvorâte, în pofida a ceea ce părea o zi însorită de octombrie – și un foc ardea nemilos în șemineu.

George al III‑lea ședea lângă foc, înfofolit într‑o haină de casă ce‑i înghițea cu totul trupul stafidit și cu tava serviciului de ceai neatins la genunchii lui. Când Kell intră, regele apucă strâns marginile fotoliului.

– Cine e? strigă el, fără să se întoarcă. Hoții? Stafiile?

– Mă îndoiesc că stafiile ar răspunde, Maiestatea Voastră, zise Kell, anunțându‑și prezența.

Monarhul bolnav își dezveli dinții putrezi într‑un rânjet.

– Jupâne Kell, m‑ai făcut să aștept.

– Nu mai mult de o lună, spuse el, înaintând.

Regele George își miji ochii orbi.

– Mai mult de atât, sunt sigur.

– Vă dau cuvântul meu că nu.

– Poate nu pentru tine, zise regele. Dar timpul nu curge la fel pentru nebun și pentru orb.

Kell zâmbi. Regele era în toane bune azi. Nu se întâmpla mereu. Kell nu era niciodată sigur în ce stare avea să‑l găsească pe maiestatea sa. Probabil i se păruse mai mult de o lună, pentru că ultima oară când îl vizitase, regele avusese una dintre crizele lui și abia reușise să‑i calmeze nervii irascibili cât să‑i transmită mesajul.

– Poate că anul e altul, continuă regele, și nu luna.

– Ah, dar suntem în același an.

– Și care anume e anul ăsta?

Kell se încruntă.

– O mie opt sute nouăsprezece, răspunse el.

Un nor trecu pe chipul regelui George, apoi își clătină capul și zise:

– Timpul.

De parcă acest singur cuvânt putea fi de vină pentru tot.

– Ia loc, ia loc, adăugă el, făcând un semn spre cameră. Trebuie să mai fie vreun fotoliu pe aici, pe undeva.

Nu era. În încăpere exista șocant de puțină mobilă, iar Kell era convins că ușile dinspre hol erau încuiate și descuiate din exterior, nu din interior.

Regele întinse o mână noduroasă. Îi luaseră inelele, ca să nu se rănească, iar unghiile îi erau tăiate din carne.

– Scrisoarea mea, porunci el și, pentru o clipă, văzu o străfulgerare a lui George de odinioară, maiestuos.

Kell se bătu cu mâinile peste buzunare și‑și dădu seama că uitase să scoată scrisorile înainte să se schimbe. Își dădu jos redingota și o întoarse pe fața roșie pentru un moment, scotocind printre falduri până când găsi plicul. Când îl puse în mâna regelui, acesta îl pipăi și‑i mângâie pecetea de ceară – emblema tronului Roșu, un caliciu și un soare răsărind – apoi duse hârtia la nas și inspiră adânc.

– Trandafiri, zise el melancolic.

Sursă

Se referea la magie. Kell nu remarcase niciodată mireasma subtilă a Londrei Roșii ce i se impregna în haine. Însă ori de câte ori călătorea, cineva îi spunea că mirosea ca florile proaspăt tăiate. Unii spuneau lalele. Alții, crini. Crizanteme. Petunii. Pentru regele Angliei, erau întotdeauna trandafiri. Kell se bucura că era un miros plăcut, chiar dacă nu‑l putea simți. Putea simți Londra Cenușie (fum) și Londra Albă (sânge), dar, pentru el, Londra Roșie mirosea pur și simplu ca acasă.

– Deschide‑l pentru mine, îi ceru regele. Dar să nu‑i rupi pecetea.

Kell făcu precum i se poruncise și scoase conținutul. Pentru prima oară, fu recunoscător că regele nu mai vedea, fiindcă așa n‑avea cum să știe cât de scurtă era scrisoarea. Trei rânduri laconice. Un gest de curtoazie pentru un monarh simbolic și bolnav, dar nimic mai mult.

– E din partea reginei mele, îl lămuri Kell.

Regele dădu din cap.

– Citește, porunci el, luându‑și o înfățișare impunătoare, care contrasta cu statura lui șubrezită și vocea șovăitoare. Citește!

Kell înghiți în sec.

– Salutări Maiestății Sale, regele George al III‑lea, din partea unui regat vecin, citi el.

Regina nu făcea referire la regatul Roșu, nici nu trimitea salutări din Londra Roșie (chiar dacă orașul era de‑a dreptul stacojiu, din pricina luminii puternice, copleșitoare a fluviului), pentru că nu se gândea la el așa. Pentru ea, și pentru oricine altcineva care trăia numai într‑o Londră, nu era nevoie să facă deosebirea între ele. Când conducătorii uneia conversau cu ai alteia, îi numeau pur și simplu ceilalți sau vecini sau, câteodată (în special în cazul Londrei Albe), cu termeni mai puțin măgulitori.

Numai cei câțiva care se puteau deplasa între Londre aveau nevoie de o modalitate ca să nu le încurce. Și de aceea, Kell – inspirat de orașul pierdut, cunoscut de toată lumea ca Londra Neagră – le atribuise fiecăreia dintre capitalele rămase câte o culoare.

Cenușiu, pentru orașul cel mai lipsit de magie.

Roșu, pentru imperiul sănătos.

Alb, pentru lumea chinuită de foamete.

Adevărul este că orașele nu semănau deloc unul cu altul (iar țările din jur și cele mai îndepărtate, nici atât). Faptul că se numeau toate Londra era un mister în sine, deși teoria cea mai răspândită era că unul dintre orașe își luase acest nume demult, de dinainte ca ușile dintre ele să fi fost toate pecetluite. Singurele lucruri cărora le mai era permis să circule rămăseseră scrisorile între regi și regine. Cât despre care oraș purtase primul numele, părerile erau împărțite.

– Sperăm să aflăm că sunteți bine, continua scrisoarea reginei, și că anotimpul este la fel de blând în orașul vostru cât este și într‑al nostru.

Kell făcu o pauză. Nu mai era nimic, în afară de o semnătură. Regele George își frământa mâinile.

– Asta e tot? întrebă el.

Kell șovăi.

– Nu, spuse, împăturind scrisoarea. Ăsta e doar începutul.

Își drese glasul și începu să se plimbe prin încăpere, adunându‑și gândurile și exprimându‑le în maniera reginei.

– Îți mulțumim că te‑ai interesat de familia noastră, zice ea. Regele și cu mine suntem bine. Prințul Rhy, pe de altă parte, continuă să ne impresioneze și să ne înfurie în egală măsură, dar cel puțin a trecut luna și nici nu și‑a frânt gâtul, nici nu și‑a luat vreo soție nepotrivită rangului său. Numai lui Kell îi mulțumim că l‑a păzit să nu i se întâmple vreuna dintre acestea sau amândouă.

Intenționa, bineînțeles, s‑o lase pe regină să zăbovească asupra meritelor lui, dar exact atunci orologiul din perete bătu ora cinci, iar Kell înjură în barbă. Era în întârziere.

– Până la următoarea mea scrisoare, sfârși el grăbit, rămâi cu bine și fericit. Cu afecțiune, Înălțimea Sa Emira, Regina Arnesului.

Kell aștepta ca regele să spună ceva, dar ochii lui orbi priveau în gol, nemișcați, și se temu că îl pierduse. Așeză scrisoarea împăturită pe tava serviciului de ceai și ajunsese la jumătatea drumului către perete, când regele vorbi.

Sursă

– Nu am o scrisoare pentru ea, murmură el.

– Nu‑i nimic, zise Kell, cu blândețe.

Regele nu mai era în stare să scrie de ani buni. În unele luni mai încerca, plimbând pana la întâmplare peste pergament, iar în alte luni insista să‑l pună pe Kell să scrie în locul lui, dar de cele mai multe ori îi transmitea, pur și simplu, mesajul, iar acesta îi promitea să‑l țină minte.

– Vezi tu, nu am avut timp, adăugă regele, încercând să‑și salveze o urmă de demnitate.

Kell îi permise să și‑o recupereze.

– Înțeleg, zise el. O să transmit familiei regale salutări din partea Voastră.

Kell se întoarse din nou să plece, dar bătrânul rege îl opri.

– Așteaptă, așteaptă, zise. Vino înapoi!

Kell ezită. Ochii i se îndreptară spre ceas. Întârziase și avea să întârzie și mai mult. Și‑l imagină pe prințul regent așezat la masă, în St. James, strângând brațele jilțului său și clocotind în tăcere. Gândul îl făcu să zâmbească, așa că se întoarse la rege, în timp ce acesta scoase ceva din halat, cu degete nesigure.

Era o monedă.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Insula pierduților (Descendenții #1) · Melissa de la Cruz

Producțiile marca Disney sunt cunoscute pentru finalurile fericite în care forțele „binelui” ies învingătoare și răufăcătorii sunt izgoniți pe tărâmuri necunoscute și care nu reprezintă o mare importanță. Suntem obișnuiți ca personajele „rele” să fie doar intriga peste care se trece în doar două ore de film sau câteva pagini de carte; e ceva normal ca întruchiparea răului să dispară din peisaj, al...[Read More]

Băiatul care vorbea cu corbii (Neîmblânziții #1) · Jacob Grey

„- Ar fi trebuit să-ți spun că aterizarea e greu de stăpânit.” În timp ce oscilam între două romane YA, o serie fantasy de 12 volume și Potopul de Sienkiewicz, Thomas, motanul meu cel slăbănog, veșnic nemulțumit de viața „dificilă” pe care o are alături de mine, s-a suit pe birou și mi-a dărâmat câteva cărți, ca să îmi atragă atenția. Nici nu a clipit când m-am luat de manierele sale. M-a privit î...[Read More]

Ultimul imperiu (Născuți din ceață #1) · Brandon Sanderson

„Kelsier rămase nemișcat, uluit. Cea mai mare izbândă a unor skaa, de mai multe zeci de ani încoace… Împotriva acestei idei lupta. Nu doar împotriva Lordului Legiuitor, nu doar împotriva nobilimii. Lupta împotriva unei mii de ani de deprinderi, a unei mii de ani de viață într-o societate care numea „mare izbândă” moartea a cinci mii de oameni. Pentru skaa, viața era atât de lipsită de speran...[Read More]

Vraja dorințelor (Tărâmul poveștilor #1) · Chris Colfer

Uneori ne uităm propriile calități pentru că ne concentrăm pe ceea ce ne lipsește. Un vârtej copleșitor de sentimente transpuse în gânduri, dorințele sunt inspirate din amintiri și din fantezii, ele fiind atât o sursă de bucurie, cât și o sursă de tristețe, împletind entuziasmul cu speranța, curajul cu ambiția. Dorințele se agață de vise și ne hrănesc iluziile; uneori, ne consumă energia și ne aba...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader