Râurile din Londra · Ben Aaronovitch · „Să păstrez pacea Reginei. Să aduc ordine în haos.”

„Să păstrez pacea Reginei. Să aduc ordine în haos.”

Au trecut aproape trei luni de când am citit Râurile din Londra şi am vizitat pentru prima oară Bizareria. Îmi amintesc de sutele de volume îmbrăcate în piele şi de petele de cerneală de pe degete, de experimentele lui Peter Grant şi de bastonul cu mâner argintiu al lui Thomas Nightingale. De zeii vechi şi noi, subjugaţi de magia râurilor, de uneltirile fantomelor și de umorul britanic, viu, acid şi inteligent, ce spulberă cu eleganţă stereotipurile literaturii fantasy pentru a le oferi cititorilor o lectură… altfel.

Am fost (şi sunt în continuare) vrăjită de copertă, de „semnalul de alarmă” trasat cu roşu, atât o capcană, cât şi o ameninţare, de spiritul ocrotit de pelerina justiţiei, corupt de vicii şi împăcat de o moarte prematură, un ghid nevoit să mă îndrume pe alei lăturalnice şi cartiere mărginaşe, peste podurile ce îi separă pe zei şi împiedică izbucnirea unui nou conflict. Pe străzile întunecate ale Londrei, protejată mult prea puţin de o insignă şi de câteva cunoştinţe elementare de ocultism şi spiritism, fascinaţia mea pentru supranatural preia controlul şi mă atrage într-o reţea ingenioasă de urzeli şi intrigi, unde simplitatea unei lupe sfâşie iluzia aşternută peste oraş de un criminal periculos.

Coperta îţi testează imaginaţia şi îţi oferă câteva indicii, însă, de data aceasta, titlul mi-a atras atenţia. Mai exact, un singur cuvânt: Londra. La fiecare vizită m-am simţit (ca) acasă. Mă plimbam până când tălpile îmi luau foc şi telefonul rămânea fără baterie. Petreceam şi zece ore în magazinele de pe Oxford Street şi mă opream cu nostalgie, dor şi vinovăţie în faţa vitrinelor de la Hamleys, paradisul copiilor şi al adulţilor ce niciodată nu se vor maturiza. Îmi întindeam picioarele obosite pe băncile de lângă Turnul Londrei şi hrăneam porumbeii cu cartofi prăjiţi, în timp ce şoaptele măreţului Big Ben răsunau de peste pod. În acele excursii nu m-am îndrăgostit doar de Londra. Anglia mi s-a strecut în suflet, iar acum împarte acel loc cu Scoţia.

Aşa, să revenim la Râurile din Londra: mă declar fană Ben Aaronovitch. Cred că este (pentru) prima oară când întâlnesc un protagonist ce încearcă să descopere prețul ce trebuie plătit pentru folosirea magiei. Îi acceptă existența, dar are nevoie de o explicație, astfel încât face cercetări, emite teorii, le testează, și caută o legătură între magie și știință. Harurile primite nu reprezintă o moştenire de familie sau un blestem. Curiozitatea este răsplătită prin muncă şi studiu, iar confruntările nu sunt dezechilibrate. Nu întâlnim „eroi”, deşi termenul pare uşor nepotrivit pentru acest roman, care au nevoie doar de câteva zile (capitole) pentru a ajunge la nivelul adversarilor.

Aaronovitch „doar” ne (re)aminteşte cât de important este să citeşti secţiunea de „termeni şi condiţii” înainte să-l accepţi drept mentor pe Thomas Nightingale şi să recunoşti că fantomele şi zeii trăiesc printre muritori. Uşor de spus, greu de făcut, mai ales pentru ofiţerul stagiar Peter Grant, care îşi doreşte să lucreze la Poliţia Metropolitană din Londra. Din păcate, Departamentul de Progresie a Investigaţiei pare să fie „destinaţia lui finală”, un altar dedicat birocraţiei şi „hârţogăriei”, unde ai toate şansele să te răpună plictiseala şi să îţi pierzi pofta de viaţă. Din fericire, are loc o crimă neobişnuită, iar singurul martor este o fantomă vorbăreaţă, dornică să ajute poliţia şi să ne împărtăşească detalii inedite despre ucigaşul ce îşi schimbă chipul şi nu se sfieşte să îşi decapiteze victimele.

„Nu credeam în fantome sau zâne sau zei, iar în ultimele câteva zile eram ca un om care privea la un spectacol de magie – mă aşteptam ca un magician să păşească din spatele unei cortine şi să îmi ceară să aleg o carte, oricare. Nu eram pregătit să cred în fantome, însă asta e chestia cu experienţa empirică – e realitatea.

Şi dacă fantomele erau adevărate?”

Peter Grant nu poate să le explice colegilor săi că martorul-cheie este mort. Te-ai aştepta să fie şocat, îngrozit sau surprins, însă nu profită de primele capitole pentru a-şi justifica purtarea; în schimb, se foloseşte de primele pagini pentru a-şi seduce cititorii. Te surprinde prin uşurinţa cu care se acomodează la noile schimbări, cum îşi acceptă cu calm harurile şi încearcă să le dezvolte. Nu se ascunde în spatele replicilor ironice, nu foloseşte sarcasmul ca o armură, dar ştie să ţi se strecoare sub piele şi cum să te facă să zâmbeşti.

Umorul lui este delicios şi on point, acel umor britanic, temperat la suprafaţă, însă dureros de adevărat, de brutal, de îndată ce surprinzi esenţa replicii şi poţi aprecia fineţea autorului. Grant este sincer şi niciodată nu te va minţi. Îşi recunoaşte slăbiciunile, nu se sfieşte să flirteze cu neruşinare sau să îşi facă toate fanteziile cunoscute. În spatele sincerităţii debordante cu care îşi „atacă” fanii vei descoperi un ucenic vrăjitor talentat, un elev studios şi un detectiv cu instincte bune.

„- Vrei să fii vrăjitor, a zis.

– Nu ştiu.

– Mincinosule. Vrei să-i fii ucenic şi să înveţi magia şi să călăreşti pe o mătură.

– Nu prea cred că vrăjitorii adevăraţi călăresc mături.”

Fiecare ucenic are nevoie de un mentor. Dacă este puternic, charismatic, distant şi misterios, cu atât mai bine. Secretele şi misterele se înmulţesc în jurul Inspectorului Şef Thomas Nightingale de la divizia Infracţiuni Economice şi Sociale, personajul meu preferat şi viitorul meu profesor (dacă reuşesc să conving o fantomă să discute cu mine şi pot simţi nefirescul, o urmă de vestigium, indiferent unde m-ar purta paşii). Este exigent şi nu cunoaşte semnificaţia cuvântului „glumă”. Şi, oricât de stranie va fi următoarea afirmaţie, trebuie să o fac: uneori uitam că se afla acolo. Ştiam, simţeam că îmi urmăreşte cu interes reacţiile, punându-mi în balanţă defectele şi abilităţile. Este un critic mut, un îndrumător ce te pedepseşte fără să ţi se adreseze, de parcă simpla existenţă a eşecului este singura motivaţie de care ai nevoie pentru a încerca din nou. Şi are dreptate.

Bine, mai există două motive pentru care Nightingale mi-a câştigat respectul, admiraţia şi invidia: conduce un Jaguar şi deţine o clădire superbă în stil georgian. Bizareria este cămin, loc de studiu şi raiul oricărui bookaholic. În spatele uşilor masive se află trei biblioteci, mii de cărţi ce te vor ajuta să îţi dezvolţi şi să îţi perfecţionezi puterile. Aş putea să trăiesc în Bizarerie, să învăţ până la epuizare şi să îmi las (din când în când) curiozitatea să preia din nou frâiele, să citesc despre crime ritualice, incantaţii interzise şi limitele magiei.

Singura problemă este Molly. Ca să-l citez pe Nightingale, face ce-i nevoie. Simpla ei apariţie pare desprinsă dintr-un film de groază japonez: alunecă pe podeaua de marmură proaspăt lustruită, se strecoară pe scări şi apare când te aştepţi cel mai puţin, o siluetă subţirică şi plăpândă, cu pomeţi bine evidențiați şi ochi migdalaţi. Nu te lăsa înşelat(ă) de şortul alb apretat, de rochia lungă şi neagră sau de bluza albă de bumbac. Nu este o simplă slujnică, un personaj ce ar trebui să fie împins şi uitat în umbre. Este indispensabilă şi o enigmă ce urmează să fie elucidată în următoarele volume ale seriei Peter Grant.

„- Nu sunt obosit, să ştiţi, am spus. Pot să o ţin aşa toată ziua.

– Dacă exagerezi, există consecinţe, a zis Nightingale.

Nu mi-a plăcut cum suna asta.

– Ce gen de consecinţe?

– Atacuri cerebrale, hemoragii, anevrisme…

– Cum ştii că ai exagerat?

– Când ai atac cerebral, o hemoragie sau un anevrism.”

Râurile din Londra este un fantasy-thriller atipic: eşti tentat(ă) să te pierzi în worldbuilding, să te opreşti în mijlocul podurilor şi să asculţi vocile zeilor, să ignori claxoanele şi furia ce ameninţă să se reverse din spatele geamurilor ridicate. Asculţi glasul Mamei Tamisa şi reproşurile Tatălui, eviţi subtil reuniunile acestei familii disfuncţionale, dar cineva, ceva, te cheamă mereu înapoi. Magia râurilor, vocile din adâncuri, tentaţiile prin care zeii îşi „mărturisesc” supremaţia şi influenţa, arta (fatală) a seducţiei şi tehnicile de corupere a sufletelor ce nu se sfiesc să accepte păcatul drept ceva natural, ce nu poate să fie evitat, doar râvnit și acceptat.

Faţă de alte romane sau serii, zeii sunt mai libertini şi nu emit la fel de multe prejudecăţi. Sunt în continuare primejdioşi şi e bine să petreci cât mai puţin timp în compania lor, dar au şi o latură umană. În Zei americani, haosul, ura şi competiţia îi transformă în monştri şi profitori. În Percy Jackson nu poţi să-i iei în serios şi să te temi de ei. Am vrut să îmi placă seria, să împărtăşesc entuziasmul a milioane de cititori, dar nu am putut să mă prefac sau să trec peste superficialitatea cu care au fost zeii portretizaţi, o superficialitate ce devine parodie la final, când nici măcar Ares nu a reuşit să mă impresioneze, doar să mă enerveze şi să mă convingă să amân pe termen nedefinit citirea următorului volum (vreau să-i mai dau o şansă lui Percy).

Dacă eşti în căutarea unui thriller alert, Râurile din Londra s-ar putea să nu fie cea mai bună alegere. Ben Aaronovitch are tendinţa să se piardă în detalii şi să le acorde o atenţie deosebită scenelor adiacente, fie pentru a ne îndepărta de cazul principal, fie pentru a-şi obişnui cititorul cu stilul şi worldbuilding-ul. Pentru unii, această abordare ar putea să fie plictisitoare şi lipsită de suspans. Nu m-au deranjat ritmul lent, replicile seci şi tendinţa de a parodia câteva scene-pivot. Sunt elemente ce definesc stilul britanic, spumos şi acid în egală măsură. Este redat cu o grijă „muncită” de traducător, astfel încât farmecul glumelor nu este risipit şi poţi savura în tihnă comentariile lui Grant, mereu binevenite când te afli pe urmele unui criminal în serie ce poate să arate ca oricine şi se află abia la primele sale victime.

„- Deci magia e reală, am zis. Ceea ce vă face să fiţi… ce, mai exact?

– Un vrăjitor.

– Ca Harry Potter?

Nightingale a oftat.

– Nu, a spus, nu ca Harry Potter.

– În ce fel?

– Nu sunt un personaj fictiv.”

Oare cum aş putea „rezuma” Râurile din Londra? Umor britanic, istoria Londrei, relatată pe scurt, în anecdote și povești amuzante, întâmplări misterioase, o familie „tamisiană” disfuncțională, un ucenic fermecător, un mentor secretos, un personaj desprins din filmele de groază japoneze și Bizareria, pe care abia aștept să o revizitez. Doar are trei biblioteci. Ce îți poți dori mai mult de atât?

P.S.: Aștept cu nerăbdare al doilea roman al seriei, Soho în lumina lunii. Coperta e diabolică.