Când o femeie ucisă este găsită într-o cutie străpunsă cu săbii, poliţia este descumpănită: a fost un număr de magie care n-a mers cum trebuie sau o crimă extrem de brutală? Mina Dabiri lucrează la poliţia din Stockholm și primește ajutorul lui Vincent Walder, un mentalist și expert în limbaj corporal și magie.
Mina și Vincent fac legături cu cazuri mai vechi și își dau seama că sunt pe urmele unui criminal în serie nemilos, care trebuie oprit înainte să mai facă și alte victime. Însă personalităţile dificile ale celor doi complică situaţia; amândoi poartă secrete întunecate, iar trecutul lor pare legat de ceea ce se petrece acum. Iar ei trebuie să fie cu un pas înaintea ucigașului. Trebuie să se familiarizeze cu nebunia ca să-i poată pune capăt.
Goodreads: 3.86
Ați văzut vreodată Se7en, acel thriller psihologic macabru din 1995? Nu? Pierderea voastră. Brad Pitt și Morgan Freeman sunt pe urmele unui criminal în serie ingenios, care îi îndrumă încontinuu pe căi greșite, până la înfruntarea finală. De ce am simțit nevoia să vă împărtășesc acest lucru? Pentru că există două legături (vădite) între filmul Se7en și romanul Cutia: iluziile și deznodământul macabru, mai exact acea scenă sângeroasă imposibil de uitat, care te îndeamnă să distrugi și să arzi toate cutiile din lume.
Camilla Läckberg m-a vrăjit cu seria Fjällbacka (încă aștept al 11-lea roman), însă nu aș fi putut refuza șansa de a citi un thriller de 744 de pagini, îndeosebi dacă a fost scris în colaborare cu celebrul psiholog Henrik Fexeus. Mi-am făcut numeroase idei preconcepute după citirea sinopsisului, imaginându-mi fel și fel de capcane mortale și instrumente de tortură, însă n-am crezut că autorii se vor concentra atât de mult pe dramele personale ale personajelor, încât vor ajunge să uite periodic de crime și de anchetă.
Adevărul e că nici măcar nu simți când trec sutele de pagini. Amorțești în pat, ți se face foame, îți amintești că alarma îți va suna în câteva ore, uiți de mâncarea de pe aragaz (din fericire, n-am ars-o, dar am fost pe aproape) și ajungi să desfășori la rândul tău o anchetă, întrebându-te de ce un criminal în serie ar apela la trucuri clasice de iluzionism & magie pentru a-și tortura și ucide victimele.
Cutia m-a pus pe gânduri: de ce femeile sunt întotdeauna tăiate și schilodite în astfel de spectacole? De ce copiii sunt închiși în cutii și dulapuri sau făcuți să dispară? De ce bărbații simt nevoia să distrugă sau să mutileze ceva (aparent) pur, inocent sau delicat? Ei bine, romanul nu-ți oferă un răspuns exact (mă îndoiesc că există), însă mi s-a părut foarte interesant felul în care anchetatorii își expun și susțin periodic teoriile, fiecare interpretând diferit mesajele criminalului. Rezultatul este o înșiruire de ședințe, păreri, idei și planuri care-l pun uneori în dificultate pe cititor, nevoit să țină pasul cu avalanșa de informații.
Așa cum era de așteptat, Cutia începe cu un capitol „spectaculos” de violent. M-am obișnuit cu scenele de tortură și cu descrierile de la locul faptei, cu detaliile pe care autorii le evidențiază doar pentru ca acestea să-ți bântuie mintea mai târziu, când încerci să vizualizezi totul. Camilla preferă astfel de secvențe: crește treptat suspansul, te lasă să petreci câteva minute cu victima, să îi afli secretele, dorințele și aspirațiile, apoi schimbă brusc ritmul și te trezești lângă un cadavru… sau, mai bine spus, lângă „recipientul” în care se află unul.
Spre marea mea surprindere, volumul se axează neașteptat de mult pe viețile personale ale anchetatorilor, până în punctul în care aproape că trec zeci de pagini înainte ca unul dintre ei să-și mai amintească de criminal sau de victimele ale căror poze sunt fixate pe whiteboard. Cu toate că Henrik Fexeus este psiholog specialist, Cutia este mai degrabă un roman de mister/suspans decât un thriller psihologic. Într-adevăr, te subjugă încă din primele capitole și n-ai cum să nu apreciezi acest duo atipic format din mentalistul Vincent Walder și Mina Dabiri, membra unui grup neobișnuit din cadrul poliției, condus de fiica șefului poliției (pentru binele vostru, să NU îndrăzniți să rostiți cuvântul nepotism), dar ceva lipsește.
Acțiunea stagnează din când în când, trec luni bune înainte ca indiciile să se lege și piesele de puzzle să se potrivească, însă câteva lucruri m-au împiedicat să mă bucur în totalitate de roman: dramele conjugale ale lui Vincent (am avut un flashback cu seria Fabian Risk, însă Ahnhem este mult mai nemilos și preferă un ritm halucinant, demn de un page-turner, care nu-ți permite să strecori semnul de carte între pagini) și Ruben, un misogin enervant și dezgustător, ale cărui comentarii jignitoare și scandaloase m-au scos din sărite – nici măcar criminalul în serie nu mi-a stârnit astfel de reacții, deși în primul capitol închide o femeie într-o cutie, apoi înfige săbii în trupul ei, cu o lentoare ce îți face pielea de găină.
La prima vedere, Mina Dabiri și Vincent Walder par să redefinească sensul cuvântului quirk: în timp ce ea simte nevoia să curețe totul de cel puțin o sută de ori, convinsă că bacteriile mișună pretutindeni în armate agresive, și are provizii uriașe de sodă caustică, săpun lichid și gel dezinfectant cu alcool, Vincent este întruchiparea unei enciclopedii pe două picioare și o sursă bogată de informații, dornic să ne ofere constant lecții de cultură generală (m-au încântat nespus) și să evite sau să înșele cifrele și numerele impare.
„Dacă oamenii nu sunt obișnuiți cu ceva, atunci acel ceva li se pare ciudat.”
Unii ar numi aceste „ticuri” ciudățenii. Alții, semnele unor boli, temeri sau afecțiuni. Eu am văzut două personaje persecutate de greșelile din trecut, însuflețite de perspectiva de a nu mai purta o mască sau de a-și controla reacțiile, bucuroase că nu mai sunt judecate, privite cu milă sau persecutate, nevoite să se ascundă sau să se schimbe doar pentru ca alții să nu ridice din sprâncene și să le ia la întrebări.
M-am trezit de multe ori zâmbind când Vincent îi cumpăra Minei paie, când ea îi „trântea” o replică ironică sau un adevăr brutal, când se căutau într-o cameră și se calmau reciproc, fără să vorbească sau să se atingă. Încă nu-mi dau seama ce planuri au autorii pentru această serie, dar îmi place prietenia care se înfiripă și nu aș vrea să se transforme într-o poveste de dragoste. Cel puțin… nu încă.
Cazul este o sumedenie de ghicitori, indicii, mesaje ascunse, coduri și amintiri din trecut. Criminalul a pornit un cronometru, însă nimeni nu știe când și unde va avea loc următoarea crimă, ce truc magic va alege sau de ce-și ucide astfel victimele. Răspunsul apare când începe să se dezvolte povestea din 1982 (despre care nici nu se pune problema să vă dezvălui ceva) și, deși intuiția nu m-a lăsat la greu, faptul că totul devine ușor previzibil în ultimele 150 de pagini nu m-a împiedicat să mă „bucur” de înfruntarea finală și de felul în care toate lucrurile se leagă, realitatea înlocuind brusc iluziile.
„Singura putere pe care ceilalți o au asupra vieții tale este cea pe care le-o dai tu.”
Magie și iluzii, crime stranii și demoni interiori, amintiri și coșmaruri, păcate și regrete. Cutia nu este trucul unui magician sau un thriller clasic, ci un roman de peste 700 de pagini care îmbină ingenios misterul, suspansul și dramele personale ale personajelor pentru a contura o lume imperfectă și macabră, în care prejudecățile și resentimentele par să dețină controlul și să fie cele mai ascuțite lame din arsenalul unui scamator: până la urmă, îți pot străpunge carnea, tăia pielea, sfărâma oasele, corupe mintea, frânge inima și sfâșia sufletul.
Articolul face parte dintr-un Blog Tour organizat de Grupul Editorial Trei cu ocazia apariției în limba română a romanului Cutia.
Puteți citi alte păreri pe următoarele bloguri:
Recenzii – Analogii – Antologii
