De ce nu?
Vi s-a întâmplat vreodată în momentele acelea din cotidianul zilei să aveți în față ocazia de a ocoli regulile generale și să profitați de ea? Uneori viața îți pune pe tavă momente cu totul neașteptate, unele amuzante, altele poate mai puțin amuzante, însa esența stă la ochiul care privește. De fiecare dată!
La sfârșit de zi, așa cum se întâmplă (cu accent pe de fiecare dată), majoritatea dintre noi ne îndreptăm spre casă. Corect, nu? Cel puțin către asta tindem. Evident nevoia aceasta îmi striga sus și tare fiecare pas pe care-l am de făcut: stânga, dreapta, cobori scările, iar acum vei intra la metrou și drum drept către casă. Ascultătoare cum sunt, mi-am urmat propria conștiință.
În sfârșit aflată la metrou, cu oameni venind și plecând în și din toate direcțiile, fiecare cu drumul lui, fie spre casă, fie spre alte locuri, singuri sau cu prieteni, eram concentrată să intru în rând cu cei din jur, așa că am luat foarte încrezătoare inițiativă și am început să mă buzunăresc după cartela de metrou. Rareori se întâmplă să surprinzi vreo modificare în mersul acesta – pe care am ajuns să-l numim firesc – al lucrurilor, însă atunci când se întâmplă este cumva ca atunci când arunci o piatră în apă și încep să se vadă valuri în jur care se împrăștie și se împrăștie… Dimensiunea acestora depinde doar de cât de tare arunci piatra.
În căutarea mea prin geantă și în graba cea de toate zilele, dar fiind totodată atentă și la mers ca eventual să nu mă împiedic de ceva sau cineva, (pentru că acest proces se întâmplă din mers, desigur), am zărit luminița de la capătul tunelului. În fața mea stătea un turnichet aparent nevinovat, cu brațele deschise, care îmi striga încet… Treci, treci… Parcă mă chema, știți?! Undeva aproape, două voci și doi băieți. Unul dintre ei împreună cu a sa voce îl încuraja pe cel de-al doilea care căuta oarecum nesigur varianta potrivită de a ieși din situația ciudată în care se afla. Mă credeți sau nu, care era situația nu prea am înțeles. (Să fie oare o defecțiune a noilor proaspăt instalate căi de acces la metrou? Refuz să cred așa ceva…)
Tot ce știu este că am văzut cale liberă și dacă mi s-a dat și acordul să trec, acel gest afirmativ din cap făcut de prietenul aflat pe cealaltă parte a baricadei, am zis: De ce nu? Și am trecut, nu fără să-mi fluture pe față un zâmbet amuzat și să răsune în urma mea aceeași voce care încuraja mai devreme și care s-a îndreptat acum asupra mea, legat de curajul meu de a trece fără să plătesc, în defavoarea prietenului său.
Și… fără a trece mult timp după escapada mea curajoasă, mă simt urmată de cel de-al doilea care îmi cere socoteală pentru banii pierduți pe călătoria utilizată mai devreme la turnichetul unde eu mi-am permis acel moment, rar întâlnit, pentru De ce nu?, în timp ce cobor pe scări și mă îndrept spre peronul metroului.
Vă mai spun doar că am scăpat ieftin cu doar un schimb de numere de telefon și câteva întrebări mai îndrăznețe decât a lăsat aparent situația de mai devreme să se vadă, despre propria-mi persoană. Rămâne de văzut cum îmi voi plăti mai departe această mică… datorie(?). Amintiți-mi, vă rog, cât era o călătorie! Un singur lucru e sigur: agenda mea telefonică cu siguranță se simte mai bogată acum.
Omul pictat (Demon #1) · Peter V. Brett · „Zilele nu se lungesc în vreme ce dormi.”
Ce se întâmplă atunci când găsești o carte care îți răpește o parte din suflet? O carte ce te transformă într-un prizonier între paginile sale, care te tulbură cu fiecare capitol parcurs și secret dezvăluit, care îți așterne lacrimi pe obraji, chiar și atunci când speranța încă pâlpâie în întuneric? Ce se întâmplă după ce citești Omul pictat? Răspunsul diferă pentru fiecare persoană în parte. Lacr...[Read More]
Ultimul cadru, de S. J. Watson
S. J. Watson, autorul bestsellerului Înainte să adorm, se întoarce în colecția Fiction Connection a Grupului Editorial Trei cu Ultimul cadru, un thriller psihologic palpitant, în care explorează temele memoriei și identității. Traducere și note de Mihaela Apetrei. Au încercat să ascundă adevărul. Dar camera video nu minte niciodată… Blackwood Bay este un sătuc din nordul Angliei, despre care lumea...[Read More]
Pasagera · Alexandra Bracken · „Veșnicia nu-i acum. Veșnicia nu-i nici măcar mâine.”
Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc în timp. Să vizitez Florența alături de Leonardo da Vinci, protejată de sigiliul familiei Medici. Să o eliberez pe Anne Boleyn din Turnul Londrei, conștientă de consecințe, de furia unui rege nemilos și crud, obișnuit să obțină tot ce își dorește. Să-l conving pe Filip al IV-lea cel Frumos să-i cruțe pe templieri și să-l salvez pe Jacques de Molay, distrugând ...[Read More]
Și am privit cu toții spre cer… · Tommy Wallach – „Nu vreau să vă sperii, însă istoria ne spune că ori de câte ori există panică, există și moarte.”
„- […] Nu vreau să vă sperii, însă istoria ne spune că ori de câte ori există panică, există și moarte. Așa funcționează lumea.” Timpul este una dintre cele mai prețioase resurse ale omenirii. Mereu spunem că avem nevoie de mai mult și că nu ne ajunge, însă vina este parțial a noastră. De ce? Pentru că avem un talent înnăscut de a-l pierde pe lucruri lipsite de importanță, „pasiuni” de momen...[Read More]