În vacanța de iarnă, câțiva prieteni din Oxford se întâlnesc să întâmpine împreună Noul An, așa cum fac de zece ani, din studenție. Anul acesta au ales o cabană idilică și izolată în munții Scoției — locul perfect unde să se retragă și să se deconecteze.
Vacanța începe nevinovat: admiră cu toții peisajul uluitor, deși rău-prevestitor, beau șampanie lângă șemineu și își amintesc de trecut. Însă după un deceniu povara resenti¬mentelor înăbușite a devenit prea grea pentru nostalgia fragilă a grupului. Iar legătura dintre ei se rupe, chiar când un viscol teribil izolează cabana de restul lumii.
După două zile, chiar de Anul Nou, unul dintre ei este mort… iar criminalul este tot unul dintre ei.
Goodreads: 3.66
În pofida unui sentiment rău-prevestitor, ivit încă din prima clipă în care pășești pe acel peron abandonat din munți, Loch Corrin posedă un farmec aparte: ascuns în sălbăticie, departe de civilizație, este un loc exclusivist și frumos, dar, totodată, ostil și primejdios. Încerci să nu te lași învins de anxietate și să te bucuri de priveliștea uluitoare, de Cabana care promite nenumărate petreceri târzii, secrete rostite în miez de noapte, provocări mai mult sau mai puțin înșelătoare și amintiri îngropate în subconștient, însă amenințarea plutește în aer. Asta nu este vacanța îndelung așteptată. Este Petrecerea de vânătoare. Iar unul dintre prietenii tăi te va ucide.
Deși este romanul de debut al autoarei, eu am descoperit-o pe Lucy Foley prin intermediul unui alt thriller (Lista de invitați), publicat anul trecut în colecția Crime Fiction Connection a Grupului Editorial Trei. „Rețeta” unui bestseller nu ar trebui să fie folosită la nesfârșit, însă am descoperit că Foley preferă ca acțiunea să se desfășoare într-un loc izolat și să-și abandoneze personajele la un eveniment (teoretic) fericit, urmând să le salveze după câteva zile (și crime).
Cele două romane sunt dureros de asemănătoare, inclusiv în ceea ce privește numărul de personaje și personalitățile acestora, însă dacă Lista de invitați m-a ținut cu sufletul la gură și a reușit să mă facă să-mi schimb teoriile după aproape fiecare capitol, Petrecerea de vânătoare menține suspansul la cote ridicate până când cineva se dă de gol și dispare orice urmă de mister, iar tu citești ultimele capitole cu un gust amar fiindcă vrei doar să afli de ce și acel cine dispare complet din ecuație.
„Asta-i chestia cu prietenii vechi. Ajungi să cunoști lucrurile astea despre ei. Înveți să-i iubești. Ăsta-i lipiciul care ne unește. Cred că e ca într-o familie. Toată treaba asta. Știm tot ce trebuie să știm unul despre celălalt.”
Lucy Foley distruge treptat mitul prieteniei. Spulberă acele amintiri considerate inițial frumoase, deosebite sau duioase, apoi scoate la iveală toate lucrurile întunecate și (îndrăznesc să spun) prostesc trecute cu vederea: abuzul, toxicitatea, homofobia, prejudecățile, manipulările, invidia, rivalitățile, lipsa de loialitate, minciunile și batjocura.
Fiecare personaj se ascunde în spatele unui paravan (lene, delăsare, teamă, rușine, lingușeală, dorința imperioasă de a fi acceptat) și alege să trăiască timp de zece ani într-o minciună ingenios clădită, fără să-și împărtășească, cel puțin nu în totalitate, nemulțumirile și îndoielile cu privire la evoluția legăturilor din cadrul grupului. Relațiile se schimbă în permanență, apar obstacole și oportunități noi, însă, cumva, acești 9 prieteni – Mark, Emma, Miranda, Julien, Nick, Bo, Samira, Giles și Katie – refuză să renunțe la tradiții și se încăpățânează să petreacă împreună Anul Nou, ca și când ar avea ceva de demonstrat.
Nu contează că unii dintre ei nu au mai păstrat legătura sau că se simt inconfortabil în prezența unui alt „prieten”. Nu contează că își cunosc cele mai murdare sau parșive secrete, că o vorbă „scăpată” după câteva pahare de șampanie ar putea distruge o viață, o căscnicie, o reputație sau o familie. Constrânși de o putere imposibil de numit, victimele autoarei ajung să se înfrunte într-un decor minimalist și să-și scoată (în cele din urmă) măștile, hotărâte să-și recapete o parte din mândrie sau onoare. Problema? Lucrurile scapă mult prea de sub control. Cineva răbufnește. Iar altcineva moare.
Cu toate că nu aflăm decât spre finalul romanului Petrecerea de vânătoare cine și-a găsit sfârșitul în Loch Corrin, nu e nici pe departe greu să-ți dai seama cine este ținta. Într-un fel, chiar strălucește. Se scaldă în iubire și ură, în adorație și ranchiună, până când o reacție impulsivă, de altfel complet îndreptățită, devine acea picătură care umple complet paharul și dezlănțuie iadul la Cabană.
Cu mici excepții, personajele reușesc să te dezamăgească într-un ritm aproape halucinant. Parcă posedă o singură trăsătură definitorie, pe care autoarea o exploatează până când îți dai ochii peste cap și renunți să-i mai judeci.
„Presupun că există, probabil, tensiuni în majoritatea grupurilor de prieteni. Dar m-am surprins gândindu-mă că nu păreau să se simtă pe deplin bine unul în compania celuilalt. Ceea ce era ciudat, pentru că îmi spuseseră încă de la început că erau prieteni foarte vechi. Dar asta-i chestia cu prietenii vechi, nu-i așa? Uneori nici măcar nu-și dau seama că nu mai au nimic în comun. Că poate nici nu se mai plac.”
Există anumite limite pe care nu ai voie să le încalci.
Indiferent de natura relației, dacă accepți să fii înjosit, manipulat, desconsiderat și bârfit la nesfârșit, doar ca să faci parte dintr-un grup sau să atragi atenția cuiva, sau dacă ești persoana care comite constant astfel de abuzuri și le consideri „mici răutăți” sau „glume între prieteni”, cineva, la un moment dat, o să ia măsuri. O să clacheze. Poate să fie victima, abuzatorul, cineva din grup sau chiar și un străin, însă fiecare om are o limită. Iar în această așa-zisă prietenie din Povestea de vânătoare, nici măcar jumătate din membrii grupului nu merită să fie iertați. M-au dezgustat, m-au dezamăgit, m-au enervat și m-au întristat.
Oare chiar suntem capabili de orice ca să fim acceptați și iubiți? Oare chiar suntem capabili de orice pentru a rămâne în lumina reflectoarelor și să atragem atenția tuturor asupra noastră? Se pare că da, din păcate.
Cu toate că este un roman alert și captivant (l-am citit în trei ore, nu mă judecați prea tare), Povestea de vânătoare rămâne un volum construit pe ideea clasică „ghici cine-i criminalul?”, în care jumătate dintre personaje sunt ignorate sau nu influențează cu aproape nimic acțiunea, iar deznodământul nu este nici pe departe îndeajuns de interesant sau inventiv pentru a înlătura toate acele stereotipuri îngrămădite în nici 400 de pagini.
Articolul face parte dintr-un Blog Tour organizat de Grupul Editorial Trei cu ocazia apariției în limba română a romanului Petrecerea de vânătoare.
Puteți citi alte păreri pe următoarele bloguri:
