Un drum lung până jos · Jason Reynolds · Să nu plângi. Să nu torni. Să te răzbuni.

„Oamenii întotdeauna îi iubesc pe oameni mai mult când sunt morți.”

Roman, poezie, confesiune și sicriu. Un drum lângă până jos nu este un volum obișnuit. Nu poate să fie încadrat într-un singur gen literar, etichetat și abandonat pe rafturile cititorilor, mereu în așteptarea unui stil revoluționar și a unei povești ce sfidează tiparele literaturii contemporane. Ne dorim haos și distrugere, război și răscoale. Alunecăm pe gâtul unui dragon și testăm rezistența aripilor cu degete răpuse de suflul iernii. Visăm la călătorii interplanetare și civilizații extraterestre, la tărâmuri medievale și ținuturi răpuse de demoni, blesteme, descântece și legende. Uităm prezentul, fugim de realitate și de problemele curente, nedreptăți ce oglindesc o societate predispusă la ură, răzbunare, sexism și discreditare.

Când revenim cu picioarele pe pământ, despărțindu-ne cu nostalgie de doza optimă de ficțiune, surprindem fragilitatea iluziilor și acuratețea acelor respingeri involuntare, gesturi ce înlocuiesc implicarea emoțională sau un îndemn la schimbare și vindecare. Adevărul nu se ascunde în spatele mirajelor; e palpabil la fiecare colț de stradă, chiar și în propria ta casă, unde îți abandonezi teama și ai posibilitatea să alegi, chiar dacă pentru un timp limitat, lumea în care vrei să trăiești. Regulile după care vrei să trăiești.

Shawn nu este la fel de norocos. Cunoaște bine restricțiile și delimitarea zonală, când are voie să-și spună părerea și unde nu trebuie să-și ridice privirea din pământ. Bandele își împart străzile și țintele, victimele și viitorii membri. Dacă ești de partea lor și le accepți condițiile, ți se oferă noi oportunități, ocazia de a-ți face un renume și de a te implica într-un război ce confundă onoarea și justiția cu trădarea și violența.

Să nu plângi. Să nu torni. Să te răzbuni. După ce își vede fratele răpus de gloanțe, Will știe ce are făcut. Găsește pistolul și numără gloanțele, cincisprezece condamnări la moarte, câte una pentru fiecare an al vieții sale. Își lipește degetul de trăgaci și răsuflă cu greutate, cu lacrimi uscate pe obraji. Nu poate descrie sentimentul ce îi controlează fiecare mișcare și hotărâre; e ceva ireal și confuz, la limita dintre vinovăție și regret, imposibil de explicat, dar ușor de înțeles de cititor. Pentru că Shawn nu te minte și nu se sfiește să-ți mărturisească tot, să îți așterne în versuri tot ce a reprezentat fratele său mai mare pentru el, prieten, mentor și aliat, modelul pe care acum nu-l mai poate admira decât în poze și amintiri.

„Luna e norocoasă că nu se află aici, jos,

unde nimic nu e

niciodată

nou.”

Shawn ne reamintește că regulile nu au fost scrise pentru a fi încălcate. Regulile au fost create pentru a fi urmate de cei călcați în picioare. Nedreptatea poate să fie înlocuită de răzbunare, dar suferința nu se stinge cu o nouă vărsare de sânge. Ținta poate să fie ratată, vinovatul să aibă identitate ascunsă. Justițiarul nu rescrie sau execută legea; o manipulează pentru a-și justifica propria nelegiuire. O astfel de abordare este ușor de condamnat, însă, când ești crescut într-un astfel de mediu, la mila a trei reguli, când te obișnuiești să participi la înmormântări și să crești fără cei pe care i-ai iubit, oare cine sau ce ar putea să te mai convingă să renunți, să pui pistolul înapoi în sertar și să numeri anii care ți-au mai rămas de trăit?

Simbolistica definește stilul lui Jason Reynolds. Din momentul în care Shawn pășește în lift și începe numărătoarea inversă, șaizeci de secunde și șapte etaje, mi-am pierdut răbdarea. Am fost fascinată de grafica excepțională și de atenția acordată fiecărei pagini: praf de pulbere, cenușă și fum, pete (poate?) de sânge și întreruperi de ritm, numere șterse și gratii de fier, zgârieturi, urme de violență și semne ce vor rămâne neelucidate, povești fără naratori și îmtâmplări fără martori.

Liftul se transformă (pe rând) într-o cușcă și într-o temniță, într-un sicriu și într-un confesional. Se oprește la fiecare etaj, zdruncinând hotărârea lui Shawn de a ucide. Nu vreau să-ți spune ce simte, vede și trăiește în șaizeci de secunde. Talentul lui Reynolds este vizibil prin schimbul de roluri: te lasă să le oferi chip și glas impostorilor și fantomelor, să te scufunzi treptat în fumul ce umple liftul, un fum cenușiu și dens, susținut de strigăte de ajutor, îmbrățișări ireale, mărturisiri sacadate și țigări savurate cu o lentoare aproape frustrantă, prelungind agonia lui Shawn, în egală măsură fascinat și speriat de ce se întâmplă.

Mi-am dorit să citesc Un drum lung până jos din prima clipă în care am văzut coperta: chipul neclar, ochii mijiți, „cronometrul” liftului și efectul înșelător, ce alternează de la o oglindă spartă la un geam învăluit în aburi. Au urmat câteva interviuri cu autorul „nebun după povești”, mesajul său emoționant (“Tell all the kids I love them. It’s important that they know that.”) și numele traducătorului (Shauki, îmi dau seama cât de dificile au fost anumite pasaje de tradus). Rezistența mea, și-așa șubredă, s-a năruit mai repede ca un turn de cărți de joc.

„Ea stătea în bucătărie, plângând,

în palme, pe care le deschidea doar

ca să ridice la buze un pahar.

La fiecare înghițitură venea

o clipă de liniște și la fiecare clipă de liniște

eu mai furam o gură de aer.”

Muzicalitatea și autenticitatea stilului reflectă vocea lui Shawn: simți că este un copil forțat să se maturizeze și să devină bărbat, îi înțelegi frustrările și neputința, sensibilitatea pe care o ține ferecată și naivitatea cu care își pune viața pe tabla de joc, sigur că un glonte și o crimă vor rezolva toate problemele și îl vor face să se simtă mai bine.

Jason Reynolds nu îi oferă doar lui glas: vorbește în numele copiilor asupriți, tineri predispuși la o viață dură, unde violența și abuzul sunt considerate singurele căi prin care poți obține respectul și teama celor din jur. Pentru unii, cei doi termeni sunt sinonime. Este lumea în care trăim și pe care o ignorăm cu nepăsare, copiii ce îi ocolim pe stradă și grupurile ce își proclamă jurisdicția cu superioritate, mult prea puternice pentru a fi împiedicate de „brațul legii”, uneori la fel de corupt ca și ele.

Cu o abordare originală și o simbolistică aparte, Un drum lung până jos este o lectură inedită, un volum ce înlocuiește paleta cromatică și nepăsarea umană cu tonuri de gri și un strigăt violent de ajutor, contorsionat timp de șaizeci de secunde și șapte etaje, răpus la final printr-un vers, un singur cuvânt ce îți face pielea de găină. O întrebare a rămas (însă) fără răspuns, rostită cu inocență și dezinvoltură de Shawn: Cum îmbrățișezi ceea ce te bântuie?.