Decembrie, 1941.
În vreme ce în Europa naziștii fac prăpăd, iar America se află la rândul său pe picior de război, în Honolulu detectivul Joe McGrady se implică într-o anchetă ce îi va schimba iremediabil destinul.
EMcGrady încearcă să descifreze misterul morții unui tânăr cu rude influente și a unei tinere japoneze, uciși cu o cruzime greu de imaginat. În vreme ce investigarea cazului îl poartă pe McGrady de-a curmezișul Pacificului, din Hawaii la Hong Kong și apoi mai departe, o flotă japoneză se îndreaptă neștiută spre Pearl Harbor, pentru a da prima lovitură în cea mai feroce confruntare militară din toate timpurile. Însă nici măcar războiul nu-l va putea opri pe McGrady din goana sa după un adevăr cutremurător.
Extraordinarul debut al lui James Kestrel e cu mult mai mult decât un roman pasionant cu intrigă polițistă; este deopotrivă o frescă epică a anilor de război și a consecințelor văzute și nevăzute ale acestuia, o profundă meditație asupra confruntării dintre două lumi și, în egală măsură, o sfâșietoare poveste despre trădare și iubire, despre supraviețuirea cu orice preț și căutarea de sine.
Goodreads: 4.49
Unele romane te surprind încă din primele capitole cu acel sentiment de familiaritate aproape ireal. În cazul de față, simți că intuiești încotro se îndreaptă acțiunea sau ce decizii ar putea lua protagonistul, însă realizezi mult prea târziu că intenția autorului a fost, de la bun început, să întețească brusc flacăra nostalgiei din sufletele cititorilor de literatură polițistă clasică, doar ca să aibă posibilitatea de a-și scoate mai târziu așii din mânecă. Prin urmare, m-am așteptat la un thriller interesant, cu o structură clasică, însă A cincea oară în decembrie mi-a oferit o surpriză tare frumoasă.
Nu am simțit nici măcar pentru o clipă că este romanul de debut al lui James Kestrel. Își merită premiile și nota mare de pe Goodreads, dar, totodată, merită să fie apreciat pentru felul ingenios în care autorul a reușit să alterneze genurile literare. Deși începe ca orice thriller, cu mai multe crime macabre, sângeroase, au existat câteva momente în care am uitat de caz, de suspecți și de ordinele dure primite de detectivul Joe McGrady, aflat pentru prima oară la conducerea unei asemenea anchete, fascinată de tabloul de război pictat treptat de Kestrel.
Nu sunt în măsură să țin o lecție de istorie, așa că nu am să insist asupra atacului de la Pearl Harbor. Cunoașteam mult prea bine urmările și ce semnificație are data de 7 decembrie, însă, comparativ cu alte cărți, fie de ficțiune, fie de non-ficțiune, sau, la un anumit nivel, luând în considerare și documentarele, filmele sau miniseriile care prezintă în diferite moduri această tragedie, Kestrel intră și în mintea „inamicului”, fără să jertfească un întreg popor pentru o decizie care a zguduit din temelii lumea.
Cum? Cu ajutorul detectivului Joe McGrady, care ajunge să urmărească un suspect – și potențial criminal pe străzile din Hong Kong, pierzând apoi orice contact cu cei care l-au însărcinat cu o asememea misiune. Singur, rătăcit și învinuit pe nedrept pentru o infracțiune mârșavă, Joe se acomodează forțat cu noul lui statut de persoana non grata și primește ajutor atunci când se așteaptă cel mai puțin. Șocul cultural e bine documentat și realist, iar ororile războiului completează dramele personale și gândurile bântuitoare ale detectivului, prins cumva între două vieți, două continente și două tabere. Poate, cine știe, chiar și între două povești de dragoste.
Adevărul e că am prins (mai greu) drag de Joe, care mi-a fost dureros de antipatic în primele zeci de pagini, un detectiv obișnuit să execute ordine, fără acea „sclipire” care transformă o anchetă într-un puzzle ingenios. Mi s-a părut puțin sictirit, de parcă nimic nu ar mai fi putut să-l impresioneze, apoi a devenit mai uman și mai pragmatic, până în punctul în care mi-a reamintit dureros de mult de Philip Marlowe (protagonistul celebrei serii omonime, de care m-am îndrăgostit după ce am văzut The Big Sleep cu Humphrey Bogart) și Sam Spade (Șoimul maltez).
Cine a susținut că metodele clasice de investigație – care implică notițe mâzgălite pe carnețele vechi, cu paginile rupte pentru a rula tutunul, interviuri cu martori recalcitranți și deducții logice, bazate în parte și pe intuiție și fler – și-au pierdut farmecul în detrimentul tehnologiei și al raportului medico-legal, ar face bine să citească mai repede A cincea oară în decembrie și să spere la o reîntâlnire cu Joe, mai ales după acel final… plin de posibilități. Și de speranță. Atât. De. Multă. Speranță.
Articolul face parte din blog tour-ul organizat de Crime Club cu ocazia apariției în limba română a romanului A cincea oară în decembrie la Crime Scene Press. Puteți citi alte păreri pe blogurile colegilor mei: Biblioteca lui Liviu. Literatura pe tocuri, Cărțile mele și alți demoni, Anca și cărțile, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Analogii – Antologii, Fata cu cartea și When the Rain Falls.
