Arșița · Jane Harper – „Când a oprit vreodată dragostea pe cineva să facă rău?”

„Când a oprit vreodată dragostea pe cineva să facă rău?”

Arşiţa a fost unul dintre cele mai aşteptate romane în 2017, bestseller încă de la apariţie. S-a aflat mereu în topuri şi pe toate listele cu recomandări, „thrillerul pe care nu ai voie să-l ratezi” şi „cartea pe care nu o vei putea lăsa din mână”.

Încerc să nu fiu influenţată de hype-ul ce însoţeşte anumite volume şi prefer să le păstrez pentru perioada „de după”, când spoilerele nu mai reprezintă o ameninţare şi reacţiile celorlalţi cititori sunt doar o amintire îndepărtată. Bineînţeles, sunt şi excepţii, nopţi în care prefer să renunţ la somn şi să savurez un roman înainte să fie descoperit, apreciat şi criticat. Aşa am procedat şi cu Arşiţa, de Jane Harper.

Dacă majoritatea romanelor poliţiste se axează pe profilul psihologic al criminalului, pe echipa ce conduce ancheta, legăturile dintre victime sau scena crimei (respectiv scenele: un thriller spectaculos are „nevoie” de un criminal în serie), autoarea schimbă regulile şi ne oferă un roman de atmosferă, apăsător şi sufocant de la prima până la ultima pagină.

Oraşul Kiewarra este sufletul cărţii, personajul care ştie şi vede tot, o închisoare pentru localnici şi o capcană pentru cei care îndrăznesc să se întoarcă şi să retrăiască trecutul. Praful, cenuşa şi fumul sunt elementele care îl definesc, completate de o tristeţe colectivă, izvorâtă din neputința fermierilor de a îmblânzi natura, de a-şi construi un viitor prosper pentru ei şi urmaşii lor. Seceta distruge treptat recoltele, plantaţiile şi fermele, aerul este irespirabil şi pământul uscat: o scânteie rătăcită sau un foc care scapă de sub control ar putea să ardă oraşul Kiewarra şi să şteargă toate secretele populaţiei aflată în continuă scădere.

Autoarea redă perfect ambianța unui oraş mic, parţial abandonat şi uitat de restul lumii, unde toţi locuitorii se cunosc între ei, fără ca aceste legături să formeze o comunitate stabilă. Singurul lucru care pare să îi unească (şi asupra căruia sunt toţi de acord) este ura îndreptată asupra anchetatorului federal Aaron Falk, întors în oraşul Kiewarra pentru înmormântarea unui prieten din copilărie: Luke Hadler, care, aparent, şi-a ucis soţia şi copilul, apoi s-a sinucis.

„Poate că pe Luke Hadler îl aştepta o lumină când se întorcea seara acasă, dar altceva din această comunitate nefericită, disperată, se strecurase pe uşa de la intrare în căminul lui. Şi fusese ceva suficient de negru, de dens şi de putred încât să stingă lumina aceea pentru totdeauna.”

Romanul „debutează” cu scena crimei şi continuă într-un ritm moderat acţiunea, împletind trecutul şi prezentul pentru a marca două evenimente tragice despărţite de peste două decenii. Întotdeauna mi-au plăcut romanele poliţiste care alternează ancheta în curs de desfăşurare cu flashback-uri din trecutul personajelor: le oferă un profil psihologic mult mai bogat, mai complex, iar cititorul este atât de ocupat cu căutarea indiciilor şi a legăturilor dintre atunci şi acum, încât nu observă acele mici detalii etichetate greşit (drept) „de umplutură”, gesturile, dependențele sau ticurile prin care sunt evidenţiaţi vinovaţii sau complicii.

Nu ai idee cât mă bucur că prima întâlnire cu Aaron Falk nu o să fie şi ultima! Este un anchetator atent la detalii şi foarte meticulos, însă mult prea uşor de distras sau de manipulat emoţional. Nu ar fi trebuit să fie implicat în anchetă. Nu după ce s-a întâmplat acum douăzeci de ani, când el şi tatăl său au fost nevoiţi să-şi împacheteze lucrurile şi să fugă din oraş. Nu după ce el şi Luke au promis că îşi vor păstra unul celuilalt secretul, fără să-şi confirme nevinovăţia sau să pună întrebarea ce întotdeauna a părut să le întunece prietenia.

„Falk a simţit brusc nevoia să-i spună toată povestea. Despre Ellie, alibi, minciuni. Despre vină. Gretchen făcuse parte din gaşca celor patru. Era forţa care le asigura echilibrul. Lumina, faţă de întunecimea lui Ellie, calmul, faţă de nebunia lui Luke.”

Aaron a reuşit, chiar şi forţat, să rupă rădăcinile ce îl ţineau captiv în Kiewarra, iar acum îşi amână plecarea şi încearcă să ignore sau să accepte primirea „ospitalieră” a localnicilor, ce nu se sfiesc să îi dea de înţeles că nu este binevenit. Mai rar să văd un anchetator atât de calm şi de cumpătat, chiar şi atunci când răbdarea îi este pusă la grea încercare. Să fie vinovăţia? Regretul? Pierderea suferită?

Personajele secundare par să fie absorbite de decor: sunt bărbaţi şi femei care s-au născut, locuiesc şi probabil vor muri în Kiewarra. Unii se tem să rişte, să îşi abandoneze familia şi casa pentru a începe o viaţă nouă. Nu sunt mulţumiţi de ceea ce au şi regretul este cu atât mai mare, atât pentru ei, cât şi pentru cititor, când realizează că potenţialul există, dar le lipsesc curajul şi voinţa. Astfel, rămân izolaţi într-un oraş mic şi sărăcăcios, unde se întâlnesc zilnic cu aceleaşi persoane şi se roagă ca vremea să fie milostivă şi de partea lor pentru ca supravieţuirea să nu le fie pusă în pericol.

„Dacă nu poate să vorbească, nu poate să povestească.”

Arşiţa nu este doar toxică şi distrugătoare; arșița acţionează ca o maladie şi scoate la suprafaţă ce este mai rău şi nociv în localnici. Devin disperaţi, cruzi sau nemiloşi, sunt tentaţi să fure sau să rănească, sunt împinşi la acţiuni necugetate, extreme, căutând o eliberare ce este de natură psihică, nu fizică. Căldura ţi se strecoară în suflet, praful ţi se lipeşte de haine şi de piele, iar focul e la doar câteva secunde distanţă, simbolul unei drum fără întoarcere.

Cum fiecare anchetator are nevoie de un partener, Aaron Falk îl are de partea sa pe Raco, un sergent pe care îl aşteaptă un viitor frumos dacă reuşeşte să se îndepărteze de oraş şi să nu se lase descurajat de cazul familiei Hadler. Nu este un roman în care umorul să fie potrivit, dar interacţiunile dintre Raco şi Aaron au un farmec deosebit, greu de redat prin câteva cuvinte. Raco se numără printre puţinii localnici ce îl apreciază pe Aaron. Nu se grăbeşte să îi închidă uşa în nas şi nici nu este tentat să îl ia la întrebări în legătură cu motivul pentru care a părăsit Kiewarra. E partenerul ce vrea să înveţe de la cel mai bun şi experimentat, charismatic şi isteţ, înduioşător de simpatic atunci când vorbeşte de familia sa.

„Te uiţi aşa de mult la trecut, că te orbeşte.”

Flashback-urile au fost asemenea unei delicatese, capitole pe care abia aşteptam să le citesc. Alerte şi fascinante, ele oferă o privire în spatele cortinei, un prilej inedit pentru cititor să îi observe pe victime şi suspecţi într-un mediu mai puţin ostil. Majoritatea spun că adolescenţa este o perioadă dificilă, cu numeroase tentaţii şi schimbări; când nu ai pe cineva cu care poţi să vorbeşti sau căreia să îi pui întrebări, se poate transforma într-un coşmar. Jane Harper scrie despre abuz şi depresie, despre uşurinţa cu care tinerii se ascund în spatele viciilor pentru a-şi masca durerea sau cicatricile. Nu au curajul să aibă încredere nici măcar în cei de aceeaşi vârstă, în prietenii ce nu i-ar judeca şi le-ar oferi ajutorul de care au nevoie.

Singura mea dezamăgire, dacă poate să fie numită aşa, a fost concluzia flashback-urilor. M-am aşteptat la altceva. Pentru un cititor care devorează romane poliţiste şi a văzut cam toate serialele încadrate în acest gen, e aproape imposibil să nu remarce un anumit pattern. Nu a fost ceva nou şi original, însă Jane Harper ştie cum să te ţină „prins” în poveste şi, în plus, s-a revanşat cu ancheta Hadler (recunosc, aveam o altă rezolvare în minte), aşa că touché!

Arşiţa a fost unul dintre cele mai așteptate romane în 2017, un thriller captivant, care se ridică la nivelul așteptărilor. Un oraș mic, cu multe secrete, o atmosferă apăsătoare și sufocantă, două mistere, la douăzeci de ani diferență, și Aaron Falk, anchetatorul pe care îl vei reîntâlni în curând în Force of Nature!