Furia roșie (Furia roșie #1) · Pierce Brown – „Sunt secera lui Darwin.”

„Apoi încep să se-audă bătăile Bocetului Stins. Mii de pumni lovindu-se de piept. Repede, ca o inimă agitată. Apoi mai încet. O bătaie pe secundă. O bătaie la fiecare cinci secunde. La fiecare zece. Liniște-apoi, pentru totdeauna, în timp ce mulţimea îndurerată se risipeşte ca nisipul din palmă-n tunelurile vechi biciuite de vânt.

Iar Auriii zboară mai departe.”

Sunt cărţi despre care aş putea să vorbesc minute, ore, zile în şir, fără să îmi repet ideile sau să îmi plictisesc auditoriul. Sunt cărţi care mă smulg din realitate şi mă aruncă într-un tărâm străin şi primejdios, unde sunt nevoită să mă adaptez noilor legi, dacă vreau să supravieţuiesc şi să descopăr misterele pe care le-a pregătit autorul pentru mine. Sunt cărţi pe care le devorez şi la care mă gândesc o perioadă îndelungată, care mi-au plăcut nesperat de mult (la nebunie, ca să fiu directă), dar despre care nu pot să vorbesc imediat, chiar dacă aventura abia s-a încheiat şi eu încă sunt acolo, cu mintea şi cu sufletul, la limita dintre ficţiune şi realitate, trecut şi prezent, bine şi rău.

Sunt cărţi care m-au impresionat şi Furia roşie este una dintre ele.

Am auzit păreri împărţite despre serie, dar asta nu m-a influenţat când am început să citesc primul roman al trilogiei. Aveam aşteptări mari şi eram intrigată de capitolele în engleză pe care le citisem în avans, înainte să apară cartea la noi, aşa că atunci când am primit coletul de la editură, am aşteptat o zi prielnică pentru a începe povestea lui Darrow, o zi specifică de bookaholic: ploaie, pătură, ceai şi câteva ore pentru mine, fără internet şi telefon. Într-un final, am primit ce mi-am dorit.

Îmbinând ierarhiile din Alegerea şi Regina roşie, într-un viitor îndepărtat, omenirea este împărţită în clase. Fiecărei clase îi corespunde o culoare şi un set de reguli bine definite, care nu pot să fie încălcate sau schimbate, asigurând, astfel, un echilibru fragil între cei bogaţi şi puternici, Auriii, şi cei săraci şi nefavorizați, care nu au posibilitatea de a părăsi minele de pe Marte sau de a simţi pe propria piele lumina şi căldura razelor de soare. Ei sunt cei Roşii, cei blestemaţi şi alungaţi în subteran, cei care trudesc cu greu pentru a face suprafaţa planetei locuibilă.

Comparat cu Ender sau Katniss, Darrow este un protagonist complex şi impresionant, mai vulcanic şi mai încăpăţânat ca Ender, mai puternic, mai viclean şi mai rece faţă de Katniss, autorul oferindu-i o evoluţie spectaculoasă (doar) în primul roman. Sondor al Iadului din Lykos, soţ îndrăgostit şi vesel, prieten, frate şi coleg de nădejde. Acesta este un Darrow al trecutului, al viselor spulberate şi al sufletului sfărâmat, o umbră a tânărului care lucra pentru un viitor mai bun al omenirii, sperând la dreptate, egalitate şi onoare din partea superiorilor săi.

„Mă tachinează uneori pentru că spun asta, dar ea este spiritul poporului nostru. Viaţa ne-a servit o mână proastă. Trebuie să ne sacrificăm pentru binele unor bărbaţi şi femei pe care nu-i cunoaştem. Trebuie să săpăm pentru a pregăti Marte pentru alţii. Asta ne face să fim destul de răutăcioşi. Dar bunătatea lui Eo, râsul ei, voinţa ei de fier sunt tot ce poate ieşi mai bun dintr-o casă ca a noastră.”

După ce descoperă că au fost minţiţi, iar umanitatea populează de o perioadă îndelungată suprafaţa planetei Marte, Darrow este dezamăgit şi dezgustat de Aurii, însă este conştient că nu are puterea de a schimba societatea şi de a-i mobiliza pe Roşii să ia iniţiativă şi să se revolte împotriva conducătorilor.

„- Vreau să-ţi foloseşti abilităţile pentru visul tatălui tău. Vezi cum se uită oamenii la tine, vezi cum te urmează. Vreau să crezi că merită să rişti pentru a stăpâni acest pământ, pământul nostru.”

Dar ura este un sentiment deosebit de puternic. Letal. Primejdios. Dorinţa de răzbunare îi întunecă mintea şi, în ciuda băiatului curajos şi isteţ, care încalcă rar regulile şi luptă pentru binele poporului său şi al colegilor din mine, sperând să le câştige o masă îmbelşugată şi condiţii mai bune în subteran, Darrow renunţă la fosta sa viaţă şi este recrutat de către o grupare secretă, Fiii lui Ares, care vrea să îi distrugă pe Aurii şi să schimbe pentru totdeauna ierarhia, atât cea de pe planeta Marte, cât şi cea de pe restul planetelor şi sateliţilor din Univers.

„Este un oraş al turnurilor, al parcurilor, al râurilor, al grădinilor şi al fântânilor. Este un oraş al viselor, un oraş al apelor albastre şi al existenţei verzi pe o planetă roşie despre care se presupunea că este la fel de stearpă ca cel mai înfiorător deşert. Asta nu este planeta Marte pe care ne-au arătat-o la CutiileHologramă. Nu este un loc inadecvat pentru oameni. Este un loc al minciunilor, al bunăstării şi al deplinei abundențe.

Mi se taie respiraţia în fața grotescului situaţiei.”

Printr-o transformare dureroasă şi îndelungată, după luni de studiu şi de exerciţii, Darrow reuşeşte să se infiltreze printre Aurii şi să fie acceptat la Institut. Poate că până atunci a fost un Sondor al Iadului, dar abia când păşeşte în Institut descoperă cum arată cu adevărat Iadul.

Institutul este academie, tabără militară, teren de luptă şi un joc de noroc, în care ai şanse foarte mari să mori după primul test. Cele mai nobile şi importante familii îşi trimit fiii şi fiicele Aurii, conştienţi de riscurile pe care şi le asumă: copilul ar putea să devină o personalitate importantă, un general, un conducător legendar, sau ar putea să facă de râs numele familiei, să fie obligaţi să îşi schimbe culoarea sau să îşi ia viaţa, de ruşine pentru ceea ce au făcut sau au ajuns. Institutul este un alt personaj al romanului, greu de caracterizat sau de delimitat, o prezenţă pe care ajungi să o urăşti cu patimă, deoarece este motivul pentru care vei deveni martorul a numeroase acte de violenţă, de la crime şi violuri, la trădări şi torturi.

Darrow ştie că nu îşi permite să îşi facă prieteni sau să aibă milă de Aurii. Ei sunt clasa superioară, ei şi-au bătut joc de Roşii şi i-au împiedicat să trăiască la suprafaţă, lăsându-i să îşi ducă vieţile în minciună, în întunericul din mine. Transformarea pe care a suferit-o Darrow nu a fost dureroasă doar la nivel fizic. Faţă de Roşii, Auriii sunt asemenea zeilor. Mult mai înalţi şi mai musculoşi, puternici, rezistenţi şi rapizi. Titani. Fiinţe aproape supranaturale, cu un set extraordinar de abilităţi şi talente. Darrow a renunţat la culoarea ochilor, la trup, la culoarea părului, la obiceiuri şi dialect, dar supravieţuieşte prin intermediul amintirilor şi al sentimentelor pentru poporul său şi pentru familia sa, care nu ştie ce are de gând să facă.

Îi este greu să îşi controleze limbajul, să fie un Auriu arogant şi îndrăzneţ, care îi discreditează pe cei care aparţin de alte culori. Este un lup care stă nemişcat în mijlocul unei turme de oi, care strânge informaţii şi îşi reţine cu greu dorinţa de a-şi speria, vâna şi ucide prada.

„Vor să-l omor pentru că nu a avut rezultate bune la teste. E un dezechilibru. Sunt secera lui Darwin. Natura care se debarasează de pleavă. Nu ştiu să ucid. N-am mai ucis niciodată un om. N-am nicio lamă, niciun baston, niciun arzător. Pare imposibil că aş putea să-i vărs sângele acestui băiat făcut din carne şi muşchi, doar cu mâinile goale.”

În ciuda intenţiei iniţiale şi a urii care îi gestionează fiecare decizie, fiecare gând sau fiecare mişcare, Darrow începe să se ataşeze de o parte dintre colegii săi de la Institut. După prima probă, care mi-a lăsat un gust amar în gură şi care m-a obligat să fac o pauză de lectură, mi-am dat seama că Furia roşie o să fie diferită de alte distopii. Este varianta îmbunătăţită a Jocurilor Foamei. Furia roşie este o distopie violentă, crudă şi sângeroasă. Darrow nu are de ales, dacă vrea să îi înfrângă pe Aurii şi să schimbe lumea în care trăieşte. Este obligat să ucidă, să cucerească, să mintă şi să înşele, chiar dacă fiecare zi petrecută în Institut îl distruge şi îl schimbă, îndepărtându-l din ce în ce mai mult de tânărul Sondor al Iadului, cel care voia să fie bun şi drept, cel care îi ajuta pe toţi cei din jurul său, aşa cum putea şi ştia mai bine.

Elevii din Institut sunt împărţiţi în Case, iar Darrow face parte din Casa Marte. Ironic, ţinând cont că a fost recrutat în această misiune de Fiii lui Ares. Toate casele au un steag, pe care trebuie să-l apere cu orice preţ, dacă nu vor să piardă, precum şi un castel, pe care trebuie să-l transforme într-o fortăreaţă şi să-şi apere teritoriile.

„În jocul ăsta nu există nevinovaţi. Singurul lucru care mă îngrijorează e felul în care Cassius şi-a doborât victimele. El reprezintă graţia şi fineţea. Eu sunt furia şi impulsul. Dacă mi-ar cunoaşte secretul, m-ar putea omorî într-o secundă.”

Casa care la final este „încă în picioare”, care nu a fost cucerită şi încă are steagul, câştigă.

Înfruntarea Caselor mi s-a părut incredibilă. Dădeam paginile înainte să termin de citit, disperată să ştiu ce va urma în continuare. Deşi stilul lui Brown este foarte simplist şi are o preferinţă neaşteptat de mare pentru luptele scurte şi frazele succinte, îmbinate cu propoziţii seci, doar din subiect şi predicat, acţiunea a fost mult prea alertă şi antrenantă pentru ca eu să am timp să mă plâng de limbajul limitat preferat de autor. Sper ca în volumele viitoare să observ o îmbunătăţire. Cu personaje memorabile, alianţe secrete şi imaginaţie din plin, ar fi păcat ca Brown să nu îşi dezvolte stilul. Asta e singura „plângere” pe care o am.

L-am lăudat pe Darrow, care a devenit unul dintre personajele mele YA favorite, alături de Întunecatul din seria Grisha sau de Finch din Toate acele locuri minunate, dar trebuie să îţi spun despre Mustang şi Sevro, care şi-au câştigat şi ei un loc pe listă.

Mustang este combinaţia letală dintre foc, pasiune, îndemânare şi putere. O ador. Deşi fac parte din Case diferite şi ar trebui să se urască sau să fie duşmani, circumstanţele „jocului” îi apropie pe Mustang şi pe Darrow, în ciuda antipatiei iniţiale dintre cei doi. Mustang este personajul feminin pe care-l căutam. E aproape perfectă. Conducătoarea inteligentă, luptătoarea periculoasă, care poate să-l provoace şi să-l înfrângă pe orice Auriu, fără să îi fie teamă sau să fie îngrijorată pentru siguranţa ei. Cu propriile secrete de apărat, Mustang nu se sfieşte să participe într-un război sângeros, în care Casa ei ar putea să fie cea înfrântă. Ea nu renunţă. Ea nu fuge. Ea nu este o lașă. Este o supravieţuitoare şi o aliată de nădejde. Dar ar putea să fie şi un duşman periculos, dacă o înşeli sau alegi să îţi ascunzi adevăratele intenţii.

„Mustang şi-a ales un loc aproape de mine în zăpadă. Atât de aproape încât are picioarele întinse lipite de ale mele, iar faţa ei, răsucită într-o parte când stă pe burtă, e doar la câţiva centimetri de a mea pe sub pelerinele albe. Când inspir aerul e deja cald datorită respiraţiei ei. Cred că e prima dată când îmi trece prin minte să o sărut.”

La polul opus, diferit de ceilalţi Aurii, fiind ultimul ales la Institut şi o prezenţă respingătoare pentru colegii săi, din pricina comportamentului său sălbatic sau a înfăţişării departe de perfecţiune, Sevro poate să fie descris printr-un singur cuvânt: este genial. Spuneam de Mustang că este o supravieţuitoare? Sevro pare jumătate om, jumătate animal. Dispare când se află lângă tine, apoi apare din neant, cu sfaturi, idei sau întăriri, atunci când ai nevoie cel mai mult de el. Devotamentul şi admiraţia lui pentru Darrow nu sunt evidenţiate prin încredere, discuţii profunde sau îmbrăţişări „bărbăteşti”. Nu, nici pe departe. Dar Darrow nici nu îi cere aşa ceva. Înconjurat de prefăcuţi, persoane fără scrupule, mercenari, bătăuşi, violatori şi criminali, are nevoie şi de aliaţi, iar Sevro pare cea mai bună alegere. Dar dacă totul nu este decât un alt test şi el a alunecat în capcană?

„E ciudat. Băiatul ăsta mă place. Mă insultă, dar mă place. Şi mai ciudat, îmi doresc cu disperare să mă placă. De ce? Cred că din cauză că mi se pare că e singurul, incluzându-i şi pe Roque şi Cassius, care înţelege viaţa. E urât într-o lume în care ar trebui să fie frumos şi, din cauza acestor lipsuri, i s-a sortit să moară. În multe feluri, nu e mai bun decât un Roşu.”

Sfatul meu este să nu ai încredere în personaje. Şi să nu te ataşezi de ele. Brown îi ucide fără milă, îi distruge prin fiecare crimă comisă, rupe alianţe şi prăbuşeşte Case, arde, corupe şi lasă în urmă doar sânge, ură şi răzbunare. Elevii de la Institut nu au milă. Nu am vrut să accept asta la început. Refuzam să cred că sunt animale, monştri cu chip de om. Dar, cu fiecare capitol parcurs, când măştile au fost aruncate şi intenţiile lor au fost aduse la suprafaţă, am preferat să mă agăţ doar de Darrow şi de dorinţa lui de a-i distruge pe Aurii, privindu-i cu neîncredere pe toţi cei care se învârteau în jurul său, sperând să facă parte din echipa lui, din armata sa.

Furia roşie este un roman SF violent, o distopie incredibilă şi captivantă, o carte pe care am devorat-o fără să îmi dau seama cât de repede trece timpul. Katniss? Ender? Harry Potter? Percy Jackson? Să îți faci loc pe listă pentru Darrow.