Mila 2.0 (Mila 2.0 #1) · Debra Driza – „Un sărut, să am o poveste reală.”

„Un sărut, să transform coşmarul într-un basm.

Un sărut, să dovedesc că eram normală, odată pentru totdeauna.

Un sărut, să am o poveste reală.”

Am o problemă cu romanele YA. Le devorez, le recomand, le recitesc şi îmi stresez (uneori) prietenii, însă, de cele mai multe ori, îmi displace personajul principal feminin. Fie că este prea plângăcioasă şi refuză să asculte de sfaturile celor din jur, fie că suspină după toţi băieţii şi bărbaţii care îi dau atenţie şi încearcă să o protejeze, am întâlnit puţine eroine puternice şi curajoase, care nu au nevoie de ajutor şi pot să supravieţuiască până la finalul romanului fără să fie implicate într-un triunghi amoros (în ultimele luni, am văzut că trecem la pătrate).

Mila este una dintre excepţiile de la „regulă” şi este motivul principal pentru care mi-a plăcut atât de mult acest volum (nu am scăpat, din păcate, de triunghi). Imaginea clasică pentru eleva nouă, care atrage mereu atenţia asupra ei, Mila este o fire retrasă şi o tânără cuminte, care ar vrea să treacă neobservată pe hol şi să îşi petreacă fiecare oră de libertate în natură, alături de caii pe care îi iubeşte atât de mult şi îi oferă un sentiment plăcut de linişte şi pace. Poartă cămaşa tatălui ei, pentru a-l simţi în continuare aproape de ea, retrăieşte cu lacrimi în ochi amintirile în care el era încă în viaţă şi alături de mama ei, care evită gesturile de afecţiune sau discuţiile cu fiica ei, având propria povară de purtat.

Cum contrastele se atrag, cea mai bună prietenă a Milei este o tornadă de culori şi sunete. Kaylee este imprevizibilă, directă, vulcanică şi aventuroasă. Se plânge constant de oraş, de viitor şi de lipsa băieţilor chipeşi cu care îşi poate clăti ochii. Asta până când apare Hunter şi prietenia dintre cele două fete are de suferit (stai, stai, nu te grăbi! Încă nu am ajuns la triunghiul amoros).

Hunter este o enigmă pe care îmi doream cu disperare să o rezolv. Şi nu am reuşit. Hunter este străinul misterios, pe care toate fetele vor să-l cunoască şi să sară pe el. Are trupul lui Adonis, un hanoroc larg, care nu reuşeşte să-i ascundă trupul zvelt şi bine lucrat, o privire pătimaşă, care îţi opreşte respiraţia, un glas cald şi înşelător… aşa, unde rămăsesem? Ah, da. Şi multe secrete, pentru că încă nu am reuşit să îmi formez o părere despre el sau să aflu ce intenţii are (am sunat ca mama Milei, nu-i aşa?).

„Apoi, a venit mai aproape şi întreaga lume a încremenit. Am simţit o adiere uşoară pe frunte, iar mâna lui mi-a atins faţa. Căldura pielii lui. Degetele lui mi-au dat la o parte o şuviţă de păr. Senzaţia că inima mi s-a oprit, când s-a aplecat spre mine… doar ca să îmi ia nişte paie din păr.”

Legătura dintre Hunter şi Mila este adorabilă. M-am obişnuit atât de mult cu şmecheri şi antagonişti, încât am uitat cât de naturală şi de „împiedicată” este o relaţie între doi tineri care nu ştiu să îşi exprime sentimentele şi se pierd în „aaaaa”-uri şi zâmbete sfioase atunci când sunt singuri sau au ajuns periculos de aproape unul de celălalt. Hunter aduce soarele pe chipul Milei. Alături de el, ea râde şi se bucură de viaţă, uită de tragedia suferită, îşi asumă riscuri şi se lasă vrăjită de emoţiile care îi străbat trupul atunci când Hunter îi susţine privirea sau îi rosteşte numele.

„Felul în care mi-a rostit numele, cu grijă, i-a dat o notă mieroasă, pe care nu o mai sesizasem. A dat din cap absent, în timp ce degetele lui băteau în continuare pe genunchiul stâng. Am aşteptat o altă întrebare. Dar el şi-a îndreptat umerii şi s-a oprit din darabană pentru a întoarce pagina. Am încercat să-mi canalizez atenţia din nou spre curte, spre pantofii mei, spre orice în afară de Hunter, dar imaginea băiatului înalt de un metru optzeci, ud, ciufulit şi serios s-a dovedti un pic prea puternică pentru a fi ignorată. Am simţit o bruscă dorinţă de a-l auzi din nou cum îmi rosteşte numele, cu acelaşi ton melodic.

Mi-la.”

Cum în primele capitole atmsofera era mult prea frumoasă şi feerică, autoarea a transformat-o pe Kaylee într-o viperă egoistă şi neruşinată, a adus câţiva bărbaţi în negru, cu arme sofisticate şi replici seci, ca în filmele cu spioni, la Mila acasă, urmând ca surpriza cea mai mare (dacă nu ai citit sinopsisul) să o reprezinte însăşi eroina noastră, care nu este om şi este nevoită să fugă pentru a-şi salva viaţa şi a o proteja pe mama ei.

Mila este specială. Are puteri supraomeneşti şi s-a „născut” într-un laborator. Amintirile ei sunt false. Nu ar trebui să aibă sentimente sau să-i pese de persoanele cu care interacţionează. Nu ar trebui să aibă slăbiciuni sau să sufere după cei pe care i-a abandonat. Poate că are o inimă artificială şi nu curge sânge în venele ei, însă asta nu o împiedică să spere că totul nu este decât un coşmar nesfârşit, iar ea o simplă prizonieră, obligată să găsească o cale de scăpare pentru ca viaţa ei să revină la normal.

„Într-o clipă fusesem o fată normală, iar în următoarea… un monstru.

Gândul acela m-a făcut să mă ridic şi să merg la oglinda ovală de pe dulapul meu alb. De acolo nu mă privea Frankenstein. Doar fața mea. Ochii mei aveau o umbră un-pic-prea-ireală de verde? Mi-am trecut degetele prin păr. Iar părul meu… cum creştea? Sau nu creştea? Acele amintiri cu părul meu tuns, pe care le aveam… Potrivit mamei mele, toate erau false. Nu potrivit mamei… potrivit lui Nicole, m-am corectat încă o dată. Dar, chiar ştiind toate astea, nu mi se părea corect să-i spun pe nume.”

Cu fiecare zi trecută, durerea ei creşte. Nu ştie dacă lacrimile care îi inundă ochii sunt naturale sau un simplu reflex, ca urmare a tehnologiei care sălăşluieşte în ea. Unii vor să o ucidă, alţii să o dezmembreze. Pentru mama ei, ea este o fiinţă umană, indiferent care este adevărul. Autoarea a reuşit o performanţă extraordinară prin reliefarea tuturor stărilor sufleteşti prin care trece Mila. La început, este nervoasă şi încăpăţânată, vrea doar să se întoarcă la Hunter şi să-i spună tot. Apoi, când ura pentru mama ei începe să se domolească, realizează cât de norocoasă este să o aibă în viaţa ei şi cât de rea a fost cu singura persoană care i-a fost alături, indiferent de situaţie.

„Nu eşti om. Nu eşti om. Nu eşti om. Parcă vorbele lui încercau să scormonească pe sub pielea mea fabricată, încercau să se răsucească în jurul inimii mele şi să ucidă orice rămăşiţă de speranţă pe care o mai aveam.”

Relaţia dintre mamă şi fiică este una dintre temele sensibile atinse în roman. Le urmărim la bine şi la rău, când sunt atacate, bătute și rănite, când găsesc sprijin doar una în cealaltă. Lumea este împotriva lor şi încearcă să le despartă, iar Mila va trebui să îşi găsească echilibrul şi să accepte ceea ce este, fără să se vadă drept un monstru sau un robot, dacă vrea să le arate duşmanilor ei cât de puternică este şi de ce este capabilă pentru cei pe care îi iubeşte. Va purta o mască, va deveni rece şi indiferentă, îşi va ascunde sentimentele… şi lucrurile par să se îndrepte în direcţia potrivită, până când apare Lucas (şi acum ia naştere posibilul triunghi amoros).

„- Te simţi bine?

Am deschis ochii, deloc surprinsă să-l văd ghemuit lângă pătuţ. De data aceasta, când a întins mâna, nu s-a mai oprit, nu până când degetele lui au atins urmele lacrimilor de pe obrajii mei. Am îngheţat, fără să mă mişc, simţind blândeţea, căldura pielii lui pe a mea.

– Plângeai, a zis în şoaptă.”

Îmi e greu să vorbesc despre personajele secundare fără să dau spoilere, aşa că am să mă rezum doar la Lucas (principalul antagonist nu m-a impresionat şi nu simt că merită să fie menţionat). E simpatic, are un suflet bun şi este fascinat de Mila. Faţă de Hunter, Lucas nu ştie să îşi ţină sub control emoţiile sau gândurile. Când îl priveşti, realizezi că este o carte deschisă.

Trebuie doar să te pierzi în ochii lui, pe care Mila îi pomeneşte de fiecare dată când îl vede, şi vei ignora vocea raţiunii şi îţi vei deschide sufletul în faţa lui, sperând că el o să îţi fie aliat şi nu un alt nume pe lista în continuă creştere cu duşmani. Îmi e drag de Lucas şi m-am ataşat mult prea repede de el. Însă îmi place şi de Hunter. Parcă recitesc An Ember în the Ashes. Cum aş putea să o critic pe protagonistă, când nici eu nu am ales o tabără?

Autoarea a fost zgârcită în ceea ce priveşte detaliile. Latura SF a romanului este slab dezvoltată, intriga principală a seriei încă are o formă neclară pentru mine, iar personajele secundare nu sunt suficient de bine creionate pentru a-mi alimenta curiozitatea.

În primele 150 de pagini suntem martorii unei poveşti de dragoste dintre doi adolescenţi secretoşi şi timizi, pe urmă ne urcăm în maşină şi devenim protagoniştii unui film cu spioni, împuşcături şi băieţi răi cu un IQ care îl depășește cu puțin pe cel al măturii pe care o ţin pe balcon, iar la final intrăm cu adevărat în tărâmul SF-ului, unde… ne putem aştepta la orice.

Mila 2.0 este un roman alert, captivant şi bine scris, într-un limbaj accesibil şi antrenant, o lectură plăcută şi intrigantă, pe care o poţi savura la orice oră din zi sau noapte, la pauza de masă de la serviciu sau în ultima bancă la şcoală. Are câteva bile negre, dar pentru un roman YA sunt probleme minore, a căror rezolvare sper să o găsesc în următoarele volume.