Singura amintire a Florei Banks · Emily Barr – „Trăieşte clipa! Nu ai nevoie de memorie pentru asta.”

„Nu ar trebui să scriu niciodată lucruri care nu sunt adevărate.”

Amintirile sunt fragile şi uşor de pierdut. Ecouri din trecut, imagini, cuvinte şi sunete ce ţi-au definit idealurile şi visele. Ţi-au oferit un trup şi sentimente, durere şi bucurie, lacrimi, râsete şi zâmbete. Ţi-au păzit victoriile, dar şi înfrângerile, eşecurile, greşelile şi minciunile. Sunt piese de puzzle, răsfirate în timp şi ferecate în spatele gratiilor, într-o închisoare unde toate măsurile de siguranţă sunt controlate de memorie, singurul paznic cu cheie, cel care alege ce şi când trebuie să îţi aminteşti.

Uneori, lipsa informaţiilor îţi absoarbe toată energia. De câte ori nu ai simţit cum ceva îţi alunecă (metaforic) printre degete? Există un blocaj pe care mintea nu vrea sau nu poate să-l depăşească, o teamă pe care încă nu eşti pregătit(ă) să o confrunţi sau să o retrăieşti. Frustrarea (re)născută se întoarce împotriva ta şi îţi atacă amintirile drept pedeapsă. Atunci revezi momente despre care nu vrei să vorbeşti. Propria ta minte acţionează, te judecă şi te atacă fiindcă nu ai răbdare, fiindcă nu arăţi o fărâmă de înţelegere sau „un strop” de compasiune. Prin urmare, îţi blochează acces la toate amintirile sigure, cele frumoase, feerice, oaza ta de linişte şi inspiraţie.

„Chiar dacă mi-ar spune, aş uita. Probabil mi-a mai spus totul de o mie de ori. Cred că e tare enervant să fii nevoit să locuieşti cu mine.”

Mi-am dorit de foarte multe ori să-mi şterg o parte din amintiri. Să uit locuri, evenimente şi persoane. Târziu mi-am dat seama că voiam să procedez ca o lașă şi că eram tentată să aleg „calea sigură”, unde tot ce era rău şi neplăcut urma să dispară treptat, de parcă aş fi putut să trăiesc într-o bulă şi să aleg ce păstrez, ce mă defineşte. Dacă dorinţa mi-ar fi fost transformată în realitate, acum aş fi fost incompletă. Toate amintirile reflectă cine am fost, cine sunt şi, de ce nu, cine voi fi în continuare. Dacă aş renunţa la o parte din ele, aş renunţa la o parte din mine. Eu întotdeauna am avut de ales. Flora Banks, din păcate, nu a avut aceeaşi şansă.

Suferă de amnezie anterogragdă, memorie pe termen scurt: poate să reţină câteva lucruri, apoi le uită în decurs de câteva ore. La zece ani a dezvoltat o tumoare pe creier, dar, după ce a fost operată, o parte din amintiri au dispărut. Mintea o trădează şi se resetează de câteva ori pe zi. Nu ştie câţi ani are, ce trebuie să facă sau unde se află, de ce se trezeşte uneori înconjurată de străini, singură şi atât de speriată.

Dacă ai citit Înainte să adorm, vei înţelege de ce spun că lectura poate să devină obositoare. Gândurile Florei alunecă într-o buclă ce se repetă la câteva pagini distanţă. Nu o poţi învinovăţi şi nu ai voie să te superi pe ea; gândeşte-te că o minte de zece ani este captivă într-un trup de şaptesprezece. Sunt momente în care se urăşte, când se simte ca o povară şi pare să se dezintegreze în faţa ta, răpusă de propria neputinţă.

M-a durut că repeta atât de des, atât pentru ea, cât şi pentru ceilalţi, ca un avertisment, că nu este normală şi că reprezintă o grijă în plus. Îi este ruşine de ceva ce nu poate să controleze, de un păcat pe care nu l-a comis.

Când se prăbuşeşte şi se descarcă, renunţând la acel optimism copilăresc ce pur şi simplu îţi încălzeşte sufletul, pământul îţi alunecă de sub picioare. Fiindcă tu ai posibilitatea să îţi reaminteşti că singurătatea este dureroasă şi copleşitoare, că Flora este lipsită de apărare şi departe de familie şi prieteni, că un impuls de moment, încurajat de fiorii primei iubiri, a împins-o pe o cale periculoasă şi îndrăzneaţă, pe care nici măcar tu nu ai fi urmat-o, având amintirile intacte. Poate în acest lucru constă şi frumuseţea rece a poveştii: lipsită de amintiri, Flora uită că îi este teamă sau de ce se află acolo, ce îşi doreşte şi pe cine trebuie să caute.

„Pixul nu scrie, dar trebuie neapărat să-l folosesc, aşa că pur şi simplu îmi zgârii numele pe piele. Apăs atât de tare, încât îmi dă sângele. E bine, aşa că merg mai departe, crestându-mi pielea până când numele lui mi se imprimă cu sânge. Trec întruna cu mâna peste litere. Îmi place durerea asta. Mă face să simt că trăiesc.”

Sursă: http://www.talesoftheravenousreader.com

Aici intervine şi una dintre „nemulţumirile” mele. Timp de şapte ani, Flora nu a putut să aibă o amintire nouă, dar, după ce este sărutată de Drake, momentul îi rămâne întipărit în memorie. Mi-ar fi plăcut ca prima ei „amintire nouă” să nu se învârtă în jurul unui băiat. Înţeleg că a fost o experienţă tulburătoare pentru ea, ceva interzis (pentru că nu trebuia să-l sărute) şi diferit, o ruptură în monotonia sub care se derula viaţa ei, însă mi s-a părut nedrept ca acel sărut să fie noua ei ancoră, imboldul de care avea nevoie pentru a fi mai cutezătoare, pentru a-și găsi calea. De ce protagonistele, eroinele, trebuie să depindă mereu de un el? Nu, rectific. De ce trebuie să depindă de cineva?

M-a deranjat şi abordarea Florei: îşi ignoră părinţii, fratele şi cea mai bună prietenă, chiar se forţează să îi uite, doar pentru a păstra vie amintirea sărutului lui Drake. Un sărut despre care vorbeşte aproape în fiecare pagină, un sărut pe care cititorul ajunge să-l urască, o obsesie ce parcă îşi doreşte să concureze cu relaţiile toxice specifice adolescenţei. Un sărut ce o convinge să îşi mintă părinţii şi să plece într-un oraş numit Longyearbyen, pe insula Spitsbergen, în arhipelagul Svalbard, înconjurat de Marea Arctică, unde Drake lucrează la o staţie de sateliţi.

Ştii ce m-a speriat cel mai tare? Că Flora a reuşit. Şi-a scris pe braţe, şi-a strecurat bilete în buzunare şi şi-a urmat inima. Nu am fost întotdeauna de acord cu alegerile ei, dar cum pot să o critic când, de cele mai multe ori, un copil de zece ani era cel care lua deciziile? A ajuns atât de departe şi s-a adaptat neaşteptat de bine, din mers, într-un mediu diferit de cel de acasă, unde nimeni nu îi cunoaşte situaţia şi toţi o consideră drept o tânără de şaptesprezece ani, energică şi plină de viaţă, care a ajuns în zona Cercului Polar Arctic pentru a-i face o surpriză băiatului pe care îl iubeşte. De la un sărut la o poveste de iubire există un singur pas în viziunea Florei.

Din fericire, într-o situaţie ce nu poate fi descrisă decât ca utopică, locuitorii din Longyearbyen sunt alături de ea. Îşi dau repede seama că este ceva în neregulă când Flora se prezintă de fiecare dată, când uită că a trecut prin acelaşi loc de mai multe ori sau că nu i-a plăcut un anumit fel de mâncare. Mila nu este singurul sentiment ce încolţeşte în sufletul lor, ci şi admiraţia, respectul şi, chiar dacă într-o „doză” mult mai mică, invidia.

Poate că nu o să îţi placă de Flora ca personaj, dar are un curaj nebun şi o putere extraordinară de a trece peste obstacole şi de a vedea partea bună a lucrurilor. Se străduieşte să reţină informaţii, să fie asemenea celor din jur și să nu iasă în evidenţă. Cel mai mare duşman al Florei este propria ei minte. Încă învaţă cum să câştige confruntările şi să deţină ea controlul.

„Uit că nu îmi mai amintesc nimic. Când fulgii devin mai mici şi norul se îndreaptă spre un alt loc unde să-şi ducă magia, mă simt de parcă aş fi dormit o noapte întreagă. Sunt plină de energie, gata de orice.”

Din mai multe motive, mi-am dorit ca Drake să fie vânat şi mâncat de urşi polari. Nu, nu glumesc. Chiar şi după întorsăturile de situaţie, după scuze şi regrete, nu am putut să îl iert pentru că a ales să o sărute. Ştia că o să uite, dar, de asemenea, ştia că săruta, chiar şi la nivel mental, un copil de zece ani, el având nouăsprezece şi discernământ. Metaforic, e pedofilie. În plus, mai are şi obrăznicia să adopte rolul de victimă!

O legătură ce mi-ar fi plăcut să fie mai dezvoltată a fost cea dintre Flora şi Paige. Deşi prietenia lor este pusă la grea încercare, nu am putu să nu o admir pe Paige pentru răbdarea, înţelegerea şi devotamentul de care a dat dovadă timp de atâţia ani. Abia la finalul romanului vei înţelege cât de mult o iubeşte pe Flora şi cât de mult regretă cuvintele rostite într-un moment de furie şi gelozie. Nu sunt doar prietene, ci şi surori. Iar Paige ar face orice ca să o salveze pe Flora, să-i arate că există o altă viaţă, una în care pastilele şi tratamentele nu trebuie să îi dicteze fiecare alegere.

Mi s-au părut interesante plot twist-urile, deşi ar fi trebuit să fie puţin mai bine mascate. Intriga şi suspansul cresc odată ce ajungem în Longyearbyen, unde vom rămâne înzăpeziţi şi vom aluneca pe gheaţă, dar nu înainte să bem o băutură tradiţională la cârciumă sau să ne înscriem pe o croazieră palpitantă, nerecomandată dacă aveţi rău de mare sau nu sunteţi obişnuiţi cu temperaturile scăzute. Hmm… adevărul e că nici Flora nu este, dar este (cu) mult mai rezistentă decât pare.

„Timpul e un lucru aleator. E lucrul care ne face să îmbătrânim. Oamenii îl folosesc ca să organizeze lumea, au inventat un sistem prin care să facă ordine în haos. Ceilalţi oameni, toţi în afară de mine, îşi numără vieţile în ore şi minute şi zile şi secunde, dar asta nu înseamnă nimic. Universul ar râde de încercările noastre de a-l organiza, dar nici măcar nu se oboseşte să ne bage în seamă.

Timpul e lucrul care ne face trupurile să se degradeze şi să se ofilească. De-asta se tem de el. Pe mine nu mă afectează, ştiu că nu o să îmbătrânesc niciodată.

Eu nu sunt ca restul.”

Singura amintire a Florei Banks este lectura perfectă de weekend, potrivită pentru o zi toridă de vară. Emily Barr fură suferința din O fată din bucăți, neputința din Flori pentru Algernon și inocența din Camera pentru a ne relata aventurile unui copil naiv şi curajos, atras de promisiunea unei vieţi noi, de şansa de a se integra în mulţime, fără să fie etichetat drept „diferit”, „ciudat” sau „bolnav”. Cartea nu are profunzimea romanelor mai sus menţionate şi imprimă acţiunii un umor nepotrivit, uneori forţat, dar are puterea de a te pune pe gânduri şi de a te împinge în faţa oglinzii, unde privirea s-ar putea să îţi fie susţinută de cea a unui străin, şi nu de a unui prieten şi aliat.

P.S.: Mi-au plăcut foarte mult Regulile în viaţă ale Florei, preferata mea fiind: Trăieşte clipa! Nu ai nevoie de memorie pentru asta.