Chemarea monstrului · Patrick Ness – „Poveștile sunt creaturi sălbatice.”

„- Poveștile sunt creaturi sălbatice, zise monstrul. Cine știe ce dezastru pot provoca atunci când le lași libere?”

Chemarea monstrului nu este un basm cu final fericit, o poveste pentru copii, pe care să le-o citești la culcare, o aventură în care eroul are mereu dreptate și în care antagonistul îi dorește răul și încearcă să-l manipuleze.

Chemarea monstrului este un roman superb, din toate punctele de vedere, de la coperta inedită, care trebuie să fie ascunsă în bibliotecă, pentru a nu atrage invidia celorlalte romane, până la frumusețea tulburătoare a cuvintelor așternute de autor, printre desene spectaculoase și tablouri întunecate, care se spulberă cu fiecare pagină citită doar ca să fie readuse la viață în capitolul următor.

Chemarea monstrului m-a vrăjit din primele minute și mi-a oferit libertatea abia pe la 6 dimineața, când am rămas cu ochii agățați de descrierea de pe copertă, la un pas să izbucnesc în plâns, emoționată de simplitatea alarmantă a poveștii și impresionată de talentul cu care Patrick Ness s-a jucat cu sentimentele mele.

Da, este o capodoperă. Da, este unul dintre acele romane care trebuie să fie citit de către tineri și de către bătrâni, de către cititorii înrăiți, care abia așteaptă următoarea carte care le va fura o parte din copilărie și din inimă, de către cei care abia descoperă misterul lecturii, de către sceptici și invidioși, eroi și antagoniști, sufletiști și visători… de orice persoană care are norocul sau șansa de a ține această bijuterie între mâini și să accepte un adevăr mult prea dureros pentru a putea să fie exprimat în scris.

„Norul alunecă mai departe și luna începu din nou să strălucească.

Peste arborele de tisă.

Care acum stătea drept, înfipt în mijlocul curții din spatele casei sale.

Și atunci zări monstrul.

Sub privirile lui Conor, ramurile de sus ale coroanei se adunară într-un imens chip desfigurat, licărind în întuneric, prinzând conturul unei guri, al unui nas și chiar al unor ochi ce se holbau la el. Alte ramuri se încolăceau, scoțând niște zgomote terifiante, scârțâind și gemând, până când formară două brațe imense și un picior înfipt în pământ lângă trunchiul copacului.”

Conor este un copil atât de trist și de retras în suferința lui, încât îmi doream cu disperare să-l pot ține în brațe și să-l încurajez să vorbească, să dea frâu temerii care îi măcina sufletul și îl urmărea când doarme. Poate că este foarte tânăr și, la prima vedere, l-ai asemăna cu un copil cu probleme, dispus la violență sau la schimbări bruște de personalitate, pe care nu ți le poți explica, dar când afli motivul durerii sale, îți reții cu greu un oftat și rămâi la statutul de martor mut.

Personajul lui dă dovadă de o maturitate impresionantă, prin ușurința cu care își ține sub control emoțiile, față de cei din jurul său, dar și prin dragostea pe care i-o poartă mamei sale, singura persoană pentru care suportă tachinările de la școală și răutatea colegilor, care îl văd drept un sac de box, ideal pentru un antrenament înainte să înceapă ora de matematică. Conor este viteaz și isteț, un personaj deosebit de complex și de imprevizibil, ghidul tău în acest coșmar fără de sfârșit, unde abia la final o să afli dacă el este eroul, cel care te va salva, sau antagonistul, care trebuie să te sacrifice pentru a supraviețui.

În fiecare noapte, la 0: 07, monstrul îl vizitează pe Conor. Sub aspectul unui arbore de tisă, această ființă supranaturală este deliciul romanului: întruchipează tot ce este mai rău și mai bun în lume, este un sfetnic înțelept și un povestitor pe măsură, pe care îl invidiezi pentru amintirile sale, în ciuda tristeții și a melancoliei cu care îți vorbește, de parcă ar regreta o parte din faptele sale.

„- Cine sunt? continuă să urle monstrul. Sunt coloana vertebrală de care stau prinși munții! Sunt lacrimile plânse de râuri! Sunt plămânii prin care suflă vântul! Sunt lupul care ucide căpriorul, uliul care ucide șoarecele, păianjenul care ucide musca! Sunt căpriorul, soarele și musca ce sunt devorate! Sunt șarpele acestei lumi, care își devorează propria coadă! Sunt tot ce este neîmblânzit și tot ce nu poate fi îmblânzit!”

Mândria monstrului este ușor ranită când Conor îl înfruntă și nu pare speriat de el, în ciuda dimensiunii impresionante și a puterii de care este capabil. Asta pentru că tânărul Conor așteaptă un alt monstru, cel care-l bântuie de când s-a îmbolnăvit mama lui, cel pe care vrea să-l înfrunte și să-l înfrângă.

„- Știi foarte bine că nu-i adevărat, grohăi monstrul. Știi foarte bine că adevărul tău, cel pe care tu, Conor O’Malley, îl ascunzi, este lucrul de care te temi cel mai tare.

Conor se opri brusc.

Asta nu înseamnă că…

Nu avea cum să însemne că…

Era imposibil ca monstrul să știe acel lucru.

Nu. Nu. Nu avea de gând să rostească niciodată cu glas tare ce se întâmplase în coșmarul real. Nici într-o mie de ani nu avea să se întâmple una ca asta.”

Legătura care se formează între cei doi m-a distrus treptat, cu fiecare poveste pe care monstrul i-o relata lui Conor. Trei din partea lui, una din partea copilului, adevărul pe care el îl ține ascuns și care îl împiedică să socializeze sau să îi pese de ce i se întâmplă, secretul care îi mărește golul din suflet când își vede mama bolnavă, obosită și slăbită, la un pas să-i alunece din brațe.

Indiferent cât de mult încearcă să nege, Conor știe că el l-a chemat pe monstru. Dar care să fie motivul pentru care această ființă supranaturală a decis să-l viziteze și să-și aștearnă amintirile în fața lui, să îl poarte în trei aventuri tulburătoare, unde totul este o iluzie, iar adevărul este doar o minciună elegant ambalată? Cum ar putea acest arbore de tisă să-l salveze, când Conor refuză să vorbească și pare să îi urască pe cei care încearcă să-l ajute?

Poveștile spuse de monstru sunt magnifice. Stăteam alături de Conor, sub protecția oferită de noapte, îmi imaginam glasul monstrului, atât de aproape și de tainic, încât m-am trezit cu nasul lipit de pagini, cu inima bubuindu-mi în piept, la un pas de a striga la protagoniști, ca să-i avertizez și să-i critic, doar pentru a elibera povara pe care începusem (eu) să o simt pe umeri. Și îmi era greu să îmi mențin nerăbdarea, să nu fiu puțin speriată pentru viața lui Conor, care se lasă pradă durerii și este sprijinit de monstru, noul său aliat și prieten, poate singura ființă care știe cu adevărat ce se întâmplă în inima și mintea băiatului.

„- Nu întotdeauna există un personaj pozitiv. Așa cum nu întotdeauna există un personaj negativ. Majoritatea oamenilor oscilează undeva între bine și rău.”

Te-am mințit puțin mai devreme, când am spus că la finalul romanului am fost la un pas să izbucnesc în plâns. Am plâns cu suspine, ca un copil mic și singur, jenată de lacrimi și de emoțiile care m-au dat peste cap pentru tot restul zilei. Am plâns pentru Conor, pentru mama lui, pentru bunica sa, pentru monstru și pentru cele trei povești care m-au încurajat să nu mai văd totul în alb și negru, ci în nuanțe de gri. Am plâns pentru că Patrick Ness este un autor extraordinar, iar Siobhan Down a avut o idee genială, pe care nu a putut să o aducă la viață. Și, când am să mai citesc romanul, am să plâng din nou, fără să îmi fie rușine de ceea ce simt sau de cine ar putea să mă vadă. Pentru că nu îmi va păsa.

Vreau să citești acest roman, să-l cumperi azi, cel târziu mâine, să găsești timp pentru el și să prețuiești fiecare capitol, fiecare lecție de viață ascunsă printre cuvinte, fiecare moment tulburător, până când vei găsi calea de a ieși din coșmar și vei înfrunta din nou realitatea. Care este adevăratul coșmar.

„- Dar cum poți lupta cu așa ceva? întrebă Conor, cu vocea răgușită. Cum poți să te lupți cu toate chestiile astea care apar în tine?

– Spunând adevărul, zise monstrul. Așa cum faci tu acum.”