Porecla · Jhumpa Lahiri – „Numele de alint sunt rămăşiţe permanente ale copilăriei.”

„Numele de alint sunt rămăşiţe permanente ale copilăriei.”

Sunt cărţi pe care le citeşti din curiozitate, atras de un citat, de titlu sau de copertă. Nu plănuieşti să le termini într-o noapte sau să le transformi într-o prioritate. Le vrei în bibliotecă, de parcă reprezintă o asigurare, un imbold pentru a-ţi schimba preferinţele literare şi pentru a testa ceva nou, care ar putea sau nu să îţi fie pe plac. E un risc, un risc care se poate transforma într-o capcană. Sau într-o surpriză neaşteptat de frumoasă.

Nu am citit celălalt volum al autoarei apărut în colecţia Babel a Editurii Nemira, Distanţa dintre noi, dar, după ce am parcurs câteva interviuri cu Jhumpa Lahiri (pe cel pentru blogul editurii îl puteţi citi aici), am rămas fermecată. Nu este vorba despre acel „farmec” pe care îl au cărţile fantasy, îmbinând mitologia cu misticismul, supranaturalul cu legenda. Este ceva diferit, greu de explicat în cuvinte. Un autor te poate atrage de partea sa înainte să îi citeşti cărţile, prin ideile pe care le împărtăşeşte cu cititorii, prin felul său de a fi, sau, în acest caz, prin pasiunea cu care scrie, devenind un reprezentant şi un simbol pentru o comunitate şi un grup despre care ai auzit, dar despre care ştii foarte puţin: imigranții bengalezi.

Am avut întotdeauna foarte multe porecle şi, surprinzător sau nu, una dintre ele a devenit (într-un fel) noul meu nume: Foxy. Îmi plac procentele, aşa că voi estima că 80% dintre prieteni şi cunoscuţi au renunţat la Simona în locul poreclei. Şi iubesc această schimbare. Nu mi-am schimbat identitatea, nu am un alter ego, însă nu pot să nu surprind o umbră de zâmbet când cineva mă strigă Foxy, o bucurie care încurajează formarea unei legături informale şi eliminarea stresului (eu sunt stresată când trebuie să vorbesc exagerat de politicos, fiindcă sunt imatură şi împrăştiată).

„Un om nu este aceeaşi persoană pentru toată lumea.”

Ştiaţi că este un obicei bengalez ca fiecare persoană să aibă două nume? Numele bun (bhalonam) şi numele de alint (daknam), care poate să fie considerat o poreclă și este folosit (şi cunoscut) de familie și de prieteni; te ajută să îţi aminteşti că viaţa poate să fie şi simplă şi frumoasă, nu doar complicată şi serioasă, un lanţ aparent nesfârşit de probleme şi de provocări. Dar ce se întâmplă atunci când numele de alint devine numele bun? Când intimitatea şi tradiţia sunt înlăturate, nici măcar înlocuite?

Când Gogol Ganguli respiră pentru prima oară, cititorul este acolo: pe holurile spitalului, în salon, alături de mamă şi de tată, de Ashima şi de Ashoke. Dar Porecla nu este doar povestea lui. Porecla este povestea bengalezilor care au avut curajul şi oportunitatea „clădirii” unei noi vieţi, departe de familie şi de casă, de tradiţii şi de amintiri. În SUA au mai multe şanse: un viitor mai bun, posibilităţi nemăsurate pentru copii, un venit mai mare, care i-ar putea ajuta şi pe cei rămaşi, cei care nu au putut să îi însoţească peste graniţă. Însă ei nu şi-au uitat rădăcinile şi cultura. S-au acomodat într-o ţară diferită, ce pare crudă şi meschină, cu obiceiuri şi sărbători greu de acceptat, dar niciodată nu au renunţat la tradiţiile lor, la familiile care le sunt alături chiar şi de la distanţă.

O scrisoare din partea unei bunici depăşeşte orice bun material. Glasul tremurat al mamei, care îţi aude vocea o dată la câteva luni, este nepreţuit. Sunt sigură că Jhumpa Lahiri a strecurat câteva vrăji între pagini, oferind cuvintelor o încărcătură emoţională ce depăşeşte graniţa dintre ficţiune şi realitate, pentru că am citit fiecare capitol cu nelinişte şi nerăbdare, poate chiar şi cu un strop de resemnare şi de invidie. Stilul autoarei „curge”; oricât de ciudat sună, ai impresia că frazele şi paragrafele se topesc după ce la parcurgi, de parcă nu ai voie să le reciteşti şi să retrăieşti emoţiile anterioare. Nu ai voie să te agăţi de trecut şi de amintiri, doar să le preţuieşti şi să le păstrezi pentru tine. Păcat că nu poţi să faci asta şi cu numele tău de alint.

„În familiile bengaleze, numele sunt sacre, inviolabile. Nu sunt făcute pentru a fi moştenite sau împărţite de mai mulți membri.”

Gogol Ganguli nu se regăseşte; nu ştie cine este sau cine ar trebui să fie. Prins între două culturi şi două stiluri de viaţă diferite, el încearcă să se distanţeze de familie şi de tradiţiile bengaleze, căutându-se pe sine şi clădindu-şi un destin în care nimic nu este stabilit sau impus. Nu vrea să îşi rănească părinţii, cu atât mai puţin să-i insulte, dar simte că locul lui nu este alături de ei. Le acceptă sfaturile, însă nu le urmează. Le ascultă părerile, până în punctul în care se retrage din lumea creată şi susţinută cu ardoare de mama lui, care a clădit o comunitate în jurul familiei Ganguli, ca un zid protector în fața ţării străine în care este nevoită să locuiască.

„Moushumi s-a reinventat aici, fără regrete şi fără sentimentul de vinovăţie. O admiră şi, într-un fel, o urăşte, pentru că s-a mutat în altă ţară şi şi-a construit o altă viaţă. Îşi dă seama că e exact ce au făcut şi părinţii lor în America. Ceea ce el, foarte probabil, nu va face niciodată.”

Ashima Ganguli nu a avut o viaţă uşoară. Relatările ei încep în 1968, însă dorul resimțit pentru familie, pentru străzile din Calcutta, nu poate să fie măsurat în timp, amintiri sau sentimente. Nu s-a căsătorit din dragoste, dar a învăţat să-şi iubească bărbatul. Soţie devotată, casnică şi mamă, Ashima este un personaj care nu se poate desprinde de trecut. În schimb, îl reclădeşte, ascunzându-l în prezent.

M-a impresionat curajul ei, echilibrul cu care şi-a acceptat noua viaţă, cultivând-o în continuare (şi) pe cea veche. Schimbările nu au speriat-o pe Ashima, doar au întristat-o. Au făcut-o mai puternică, mai dârză, mai hotărâtă, bucuria ei fiind vizibilă abia în călătoriile care o poartă înapoi în Calcutta, unde este înconjurată de bunici, părinţi, veri, mătuşi, unchi şi nepoţi, faţă de care nu trebuie să se prefacă sau să se ascundă. Pentru Gogol, vacanţele în India reprezintă o „ruptură”, o pauză de la viaţa pe care o iubeşte. Nu vrea să fie despărţit de prietenii lui şi forţat să se mute din casă în casă, pentru a vizita toate rudele părinţilor săi. Locul lui nu este acolo, în India.

Cât de important este un nume pentru clădirea unei identităţi?

În urma unor încurcături şi a unei tragedii în familie, Gogol este nevoit să îşi folosească numele de alint drept nume bun. Colegii şi prietenii îl pronunţă ciudat, profesorii se opresc de fiecare dată când se pregătesc să îl rostească. El vrea să fie Nikhil, nu Gogol. De ce să poarte numele unui prozator şi dramaturg rus, care a avut o viaţă tragică şi a murit de tânăr? Ah, dar aici intervine din nou talentul autoarei, precum şi atenţia ei la detalii şi simbolismul copleşitor pe care îl poartă un singur nume, de o „greutate” ce separă viaţa de moarte. Vei înţelege comparația abia după ce vei termina romanul, punând într-o altă lumină iubirea unui tată pentru fiul său.

„Urăşte că trebuie să spună tuturor că Gogol nu înseamnă nimic în indiană. Urăşte că trebuie să poarte un ecuson cu numele lui prins de pulover, la Ziua Naţiunilor Unite de la şcoală. Urăşte chiar şi să semneze desenele pe care le face la ora de artă. Urăşte faptul că numele lui este în acelaşi timp absurd şi obscur, că nu are nicio legătură cu persoana lui, că nu este nici indian şi nici american, ci rus. Urăşte că trebuie să poarte acest nume, un nume de alint care a devenit nume bun, zi de zi, secundă de secundă.”

Eşti alături de Gogol în cele mai importante momente din viaţa sa: prima iubire, primul eşec, primul obstacol pe care nu ştie cum să-l ocolească. Este mereu rătăcit şi îngândurat, dispus să modeleze adevărul pentru a-şi ţine mama departe; Ashima, indiferent cât de mult îl iubeşte, nu îi înţelege nerăbdarea, pasiunile, dorinţele. Îi sunt străine şi, involuntar, îl ţine pe Gogol agăţat de tradiţii, ca şi cum nimic bun nu i s-ar putea întâmpla dacă decide să se schimbe sau să urmeze o cale diferită de cea stabilită de rădăcinile sale, de moştenire şi de sângele care îi curge prin vene.

Ashima nu este egoistă, doar vrea să îşi vadă copilul fericit şi mulţumit. O parte din ea întotdeauna va dori ca el să fie Gogol, nu Nikhil, spre deosebire de Ashoke, care îi oferă fiului său libertatea mult râvnită şi o carte ce rămâne necitită o perioadă îndelungată, o comoară preţuită abia la final, când toate diferenţele, fie ele culturale, politice sau sociale, pălesc în fața iubirii ce îi leagă pe membrii familiei Ganguli.

Înfricoşător de realist, de copleşitor, este şi sentimentul de singurătate care îi însoţeşte la fiecare pas. Nu găsesc metoda potrivită de comunicare şi se rănesc involuntar, atât prin vorbe, cât şi prin fapte, de parcă gesturile şi cuvintele ar putea să înlocuiască sentimentele nerostite.

Cu delicatețe şi cu iubire, Jhumpa Lahiri pictează în Porecla un tablou de familie înduioşător: poate că pânza pare fragilă la prima atingere, urmând ca paleta de culori să pălească în timp, însă dragostea unei mame, afecţiunea unui fiu, drama unui tată şi povestea unei surori, sunt transpuse în amintiri nemuritoare, împletite într-o poveste superbă despre iubire, diferenţe culturale, regăsire, înţelegere şi familie.