Micuțele doamne · Louisa May Alcott

Întotdeauna mi-am dorit un frate mai mare. Un aliat, un complice, un prieten. Cineva care să mă ocrotească, dar nu în felul în care o fac părinții. O umbră șireată și imprevizibilă, care mi-ar fi strecurat pastă de dinți în papuci și sos de roșii în șampon. Un băiat veșnic nemulțumit de preferințele mele literare, muzicale sau cinematografice. M-ar fi tachinat zi și noapte, mai ales dacă și-ar fi dat seama că mă înroșeam exagerat de mult în preajma prietenilor lui. Chiar și așa, l-aș fi acoperit în fața tuturor. L-aș fi protejat, atât cât mi-ar fi stat în putere, și l-aș fi certat, fără să îmi pese că eram aia mică. Pentru că aș fi fost o soră bună și aș fi mințit pentru el. Și Jo, eroina romanului Micuțele doamne, a fost o soră bună. Dar, uneori… uneori asta nu e întotdeauna de ajuns.

Prin Micuțele doamne am descoperit literatura clasică. După Harry Potter și o dietă nesănătoasă, un mix între cărți polițiste, romane de dragoste și serii cu vampiri, am sfârșit în America secolului al XIX-lea, într-o casă modestă și frumoasă, unde patru surori sorb cu nesaț fiecare cuvânt rostit de mama lor cea înțeleaptă, fascinate de glasul ei cristalin și de privirea blândă, de sfaturile strecurate în povești și de pildele rostite în fiecare noapte în fața focului.

E o atmosferă primitoare și înduioșătoare: sunt aproape lipite unele de celelalte, înconjurate de cărți, pensule și aspirații îndrăznețe, de schițe, panglici și mănuși, dar și de scrisorile trimise de tatăl lor plecat la război, atât de duioase și de răscolitoare, încât doar o îmbrățișare le împiedică să plângă, să intre în panică sau să se gândească la ce este mai rău.

În acea clipă, m-am simțit ca o impostoare. Am simțit cum legăturile dintre surorile familiei March s-au înfășurat și în jurul meu, lent și tremurând, de parcă ele mi-ar fi oferit oricând șansa de a le respinge poveștile și de a mă strecura pe nevăzute pe ușa din față.

Dar nu am făcut-o. Încăpățânată, dar și curioasă, le-am urmărit din umbră pe Jo, Meg, Beth și Amy, așteptând ca iluzia făurită de Louisa May Alcott să se destrame. Sentimentele mele nu s-au schimbat după ce am recitit de curând cartea; am terminat-o cu doar câteva ore înainte de vizionarea de presă pentru noua adaptare, Fiicele doctorului March, iar prima mea reacție a fost DOAR atât? O mică precizare: ediția pentru Micuțele doamne de la Leda Edge cuprinde doar prima parte, copilăria și adolescența surorilor March, când trăiești cu impresia că nimic rău nu li se poate întâmpla celor patru fete optimiste.

Eu sunt sceptică și nu văd partea goală a paharului. Eu văd paharul (direct) spart. Am fost un copil egoist și, din anumite puncte de vedere, încă sunt. M-am simțit ca o soră vitregă – cea rea, desigur – când mi-am dat seama că toate greșelile surorilor March sunt iertate, indiferent cât de grave sunt consecințele. Povestea mi s-a părut puțin ireală, chiar dacă știam că romanul este, în parte, autobiografic. Când sora ta mai mică îți face rău voit, când se răzbună pe tine furându-ți și distrugându-ți ce ai mai de preț, de ce trebuie să fii the bigger person și să lași de la tine, să fii tu cea care face primul pas spre împăcare? Doar pentru că este mai mică? Cum se face că vârsta nu a împiedicat-o să se gândească la o faptă atât de rea, dar este folosită drept scuză atunci când tot ea e cea care plânge și acceptă cu bucurie rolul de victimă?

E dificil să fii fată și să îți împarți camera, hainele și mâncarea cu încă trei surori, mai ales când îți dorești atât de multe. Cumva, oricât de incredibil pare, surorile March reușesc să treacă peste toate obstacolele care le sunt aruncate în cale și să se sprijine reciproc, să fie mereu vesele și optimiste, chiar să renunțe la puținul pe care îl au pentru a-i ajuta pe cei mai nevoiași ca ele. Uneori, mi s-au părut exagerat de altruiste. Nu poți să nu fii puțin egoist, să nu te pui pe tine, măcar din când în când, pe primul loc. Tânjim tot timpul după mai mult, însă uităm să apreciem ce avem deja. E un sfat ascuns într-o constatare, aproape un clișeu, dar reflectă purul adevăr. Iar surorile March știu asta mai bine ca oricine.

E aproape imposibil să nu o iubești pe Jo. E vulcanică și sălbatică, ambițioasă și curajoasă, impulsivă și băiețoasă. Ai impresia că încearcă să-și ascundă feminitatea și să-i facă pe cei din jur să uite că este fată. E un fluture atras de foc și îi vrăjește pe cei din jur așa cum o sirenă îi ademenește pe marinari. Nu e conștientă de efecte și de urmări, de gelozia slab schițată sau de admirația înlocuită treptat de invidie. E un spirit liber și vrea să râdă și să zâmbească și să alerge, să scrie și să citească zi și noapte, să lupte pentru drepturile ei și să iubească, dar atunci când vrea, nu când i se cere. Ea e motivul pentru care mi-a plăcut atât de mult Micuțele doamne, arma secretă a autoarei. Cu o protagonistă ca Jo, cum ai putea să nu le furi inimile cititorilor, indiferent de vârstă sau de secolul în care le cunosc pe surorile March?

„Cred cu tărie că familia este cel mai frumos lucru de pe lume!”

Meg este sora cea mare, care încearcă sa aplaneze repede conflictele și să mențină pacea în casa familiei March. Simți că nu ar îndrăzni niciodată să încalce regulile nescrise, să ridice tonul, să aibă o părere controversată sau să fie invidioasă. Își temperează dorințele și devine o persoană diferită abia când are oportunitatea să pășească într-un anturaj aparent ireal, unde unele tinerele merg săptămânal la croitoreasă și au cel puțin cinci perechi de mănuși de rezervă. Vrea să fie bogată, dar nu doar ea, ci și surorile și părinții ei. Și-ar dori să nu mai muncească la 16 ani, să nu își mai numere fiecare monedă și să-și ferească privirile de vitrinele strălucitoare care o tachinează în drum spre casă cu dulciuri, mătăsuri și pălării.

Beth este atât de timidă, de speriată de lumea înconjurătoare, încât își petrece aproape tot timpul în casă, avându-le drept profesoare pe Jo și Meg. E o fire sensibilă și naivă, o fată duioasă și foarte sinceră. Își pierde teama când cântă la pian, iar degetele îi alunecă pe clape. Abia atunci, înconjurată de muzică și de frumusețea nemuritoare a artei, își dezvăluie visul. Știe că este o iluzie și că îi lipsește curajul de a-și imortaliza talentul, însă Beth este fericită; cât timp le are pe surorile ei alături, cât timp sunt o familie unită și se iubesc unii pe ceilalți, nu are nevoie de mai mult.

Anii nu mi-au schimbat părerea despre Amy, despre egoista și invidioasa de Amy. Nu-mi este rușine să recunosc că am disprețuit-o. Finalul mi-a lăsat un gust dulce-amar: a fost dureros de nedrept, mai ales că Amy a fost mereu ocrotită și răsfățată în exces. Indiferent de vârstă și de context, am simțit că iubește dramele, nu neapărat în secret, fiind o manipulatoare desăvârșită. Profită de dragostea celor din jur pentru a scăpa de pedepse și însăși „karma” pare să țină cu ea, oferindu-i toate oportunitățile de a-și eclipsa una dintre surori, furându-i pe furiș viața.

E înduioșător și amuzant capitolul în care afli despre clubul lor secret, Clubul Pickwick, inspirat după Cronicile Clubului Pickwick, primul roman scris de Charles Dickens (disponibil pentru comandă pe Libris). În fiecare sâmbătă seara, surorile March se strâng și împărtășesc articolele pregătite pentru ziarul săptămânal Gazeta Pickwick: povestiri originale, poezii, știri locale sau reclame amuzante. Domnește o atmosferă a la Caragiale în mansardă, chiar dacă ironiile sunt cumpătate, iar umorul este mai delicat. În acea intimitate, când le auzi râsetele și zâmbești involuntar, o parte din iluzie se destramă. Nu mai sunt Jo, Meg, Beth și Amy. Întrezărești o scriitoare, o actriță, o pianistă și o pictoriță. Întrezărești patru fete care s-au născut într-un secol ce le impune numeroase limite pentru simplul fapt că sunt femei.

Theodore “Laurie” Laurence… mi-ai frânt de două ori inima. Cum ai îndrăznit? „Băiatul din vecini”, tânăr, bogat și un cititor împătimit, se strecoară în casa și în inimile surorilor March în rol de prieten, frate, fiu și, dacă aleasa inimii lui i-ar permite, în rol de pretendent. Timiditatea lui Laurie pălește cu trecerea anilor; față de surori, el a călătorit prin Europa și a beneficiat de numeroase avantaje, nu toate raportându-se la statutul său economic sau la privilegiile oferite de numele său. E fermecător și galant, însă are o limbă ascuțită și o impulsivitate ce îi stârnesc admirația și curiozitatea lui Jo.

Alegerile autoarei au stârnit câteva teorii și controverse. Cred că e important să-i respectăm deciziile și viziunea; indiferent care sunt părerile noastre, povestea e a ei. O soră renunță la libertate și pare să aleagă rolul cel mai simplu, unii numindu-l chiar cel de „supusă”, integrându-se perfect în tabloul secolului al XIX-lea. Una intră în panică atunci când este nevoită să pună iubirea și prietenia pe același taler pentru a-și menține libertatea. Una pierde tot. Una câștigă tot. E drept? E corect? Da și nu. Însă noi nu suntem în măsură să judecăm, chiar dacă simțim că o parte din poveste nu se potrivește.

Micuțele doamne sunt surori, prietene și artiste. Sunt fete talentate, cu o imaginație bogată, însă nu toate îndrăznesc să-și urmeze aspirațiile și să provoace o societate care le impune numeroase limite doar pentru că sunt femei. Vei sufla în focul stârnit de pașii lui Jo. Vei zâmbi cu nostalgie când Beth va cânta la pian. Vei surprinde momentul în care Meg își va înfrâna dorințele. Și sunt șanse foarte mari să îți dai ochii peste cap când Amy va schimba în permanență rolurile, alegându-l pe cel potrivit la momentul potrivit. Dar vei plânge, vei râde, vei zâmbi și vei fugi împreună cu ele, uimit(ă) de legătura indestructibilă (și uneori exagerată) dintre surorile March.

P.S.: Adaptarea mea preferată va rămâne cea din 1994.