Nimic nu este ceea ce pare. Cotton Malone renunţă din nou la liniştea anticariatului în care s-a retras şi se pune în slujba Americii. Fostul agent al Departamentului de Justiţie îşi riscă viaţa, libertatea, dar şi iubirea pentru a afla un secret tulburător despre Abraham Lincoln. Evident, se lasă cu urmăriri ca în filme, conspiraţii, călătorii şi mistere care se încăpăţânează să nu se dezvăluie. Situaţia este explozivă, iar Cotton ştie că nu are timp de pierdut.
Doar soarta Americii este din nou în mâinile sale. Acţiunea îl poartă pe cititor din Danemarca în Austria şi Statele Unite, într-un permanent joc al prezentului cu trecutul.
Goodreads: 4.05
„Întunericul cerea curaj, însă nu însemna înţelepciune.”
Am pierdut numărul seriilor începute. Într-un moment de „maturitate literară”, am promis că le voi finaliza înainte ca atenţia să îmi fie distrasă de noutăţile ce ameninţau să îmi spânzure portofelul şi să îmi sufoce biblioteca, de autorii ce mă atrăgeau deja de câţiva ani cu promisiuni înşelătoare, iluzia unor tărâmuri magice şi interzise, desprinse din cele mai întunecate coşmaruri sau din vise mult prea îndrăzneţe pentru a fi transpuse în realitate.
Dorinţa de a explora creează dependenţă şi hrăneşte o nevoie străină pentru cititorii ocazionali, care sunt mulţumiţi cu ceea ce primesc şi savurează (doar) prima întâlnire cu personajele şi autorul, fără să se gândească în prealabil la următoarele sau să le pună existența la îndoială. Seriile sunt toxice şi se joacă pe o perioadă îndelungată cu sentimentele şi gândurile tale. Poţi să minţi, să spui că te vei apuca de primul volum abia după ce le vei avea pe toate în bibliotecă, însă tentaţia este mare, curiozitatea este nemiloasă şi, înainte să îţi dai seama ce se întâmplă, ajungi la jumătatea romanului şi îţi încalci (din nou) promisiunea.
Cred că am în jur de zece, poate chiar treisprezece trilogii, cu al treilea volum necitit. Nu vreau să închei seriile şi să renunţ la ele, nu vreau să ajung la ultimul capitol, la ultimele rânduri, când „suferinţa” ia sfârşit şi toate întrebările primesc răspunsuri (bine, aşa ar trebui să se întâmple). Nu ştiu dacă este vorba de laşitate, comoditate, lene, teamă sau un sentiment necunoscut şi imposibil de definit. Indiferent de explicaţie, după o pauză de câţiva ani, am simţit nevoia să mă întorc la „rădăcini”, la una din primele serii ce mi-au încurajat dragostea pentru lectură: Cotton Malone, de Steve Barry.
Dacă vrei să te îndepărtezi puţin de literatura istorică „de consum”, unde se pune accent pe teorii avangardiste, o vânătoare de comori condusă de un specialist cu X doctorate, trădători ce îşi arată chipurile din primele capitole, iar obsesia centrală şi, implicit, marele premiu, marea descoperire, are în centru Biserica şi secretele/uneltirile ce au ajutat la muşamalizarea unor adevăruri ce ar duce la destabilizarea conceptelor pe baza cărora s-a născut credinţa, îţi recomand romanele lui Steve Berry, disponibile pe Libris.
Am crescut în paralel cu mai multe serii: Cronicile din Wardstone, Harry Potter, Pendergast, Lincoln Rhyme, Cotton Malone. Am citit zeci de cărţi despre Ordinul Templierilor: unele absurde, demne de un foc de tabără, dar am descoperit şi câteva diamante neşlefuite, bazate pe o cercetare riguroasă din partea autorilor şi nu pe citirea unui rezumat pe Wikipedia, „îmbrăcat” într-un sinopsis ce ar putea să atragă publicul.
Revoluţia Americană a fost în mod clar un război de secesiune. Obiectivul coloniştilor nu a fost acela de răsturnare a Imperiului Britanic şi de înlocuire a acelui guvern cu ceva nou. De ce ar fi purtat Părinţii Fondatori un război lung şi sângeros ca să se scuture de domnia unui rege autocrat doar ca să înfiinţeze o altă autocraţie sub un nou guvernământ?
Taina preşedintelui, al 9-lea roman din seria Cotton Malone, pune sub lupă un subiect controversat şi sensibil: secesiunea. Un subiect despre care Constituţia Statelor Unite ale Americii păstrează în continuare tăcerea. Ştiai că nu se face nicăieri nicio menţiune despre modul în care un stat poate părăsi Uniunea?
„Cel mai mare dușman al adevărului adesea nu este minciuna, deliberată, lipsită de onestitate și ticluită, ci mitul, persistent, convingător și nerealist.”
Tuturor elevilor li se povesteşte că Abraham Lincoln a eliberat sclavii prin Proclamaţia lui de Emancipare. Greşit. Niciun preşedinte nu dispunea de autoritatea de a schimba aşa ceva: era necesar un amendament de la Constituţie, apărut, în cele din urmă, sub numele de Amendamentul Treisprezece, ratificat după moartea lui Lincoln. Aşa cum afirmă şi Steve Berry, Lincoln este mai degrabă un om al miturilor decât al faptelor.
Pe scurt, mitul spune că el a purtat Războiul Civil pentru abolirea sclaviei. Declaraţia lui din 1862 înlătură aceste intenţii. Mai presus de orice îndoială, Lincoln a luptat pentru a se asigura că Sudul nu are dreptul să părăsească Uniunea: Ce fac eu în legătură cu sclavia şi cu rasa de culoare o fac deoarece cred că ajută la salvarea Uniunii. Ce interzic, interzic deoarece nu cred că ar ajuta la salvarea Uniunii.
Statele sudiste au declarat că au dreptul să părăsească Uniunea. Lincoln susţinea că nu au acest drept – Uniunea era pentru totdeauna şi nu putea să fie dizolvată. Şase sute de mii de oameni au murit ca să pună capăt acestei dispute. Adevăr? Ficţiune? Legendă? Niciodată nu vom afla.
Probabil că acum strâmbi din nas şi te gândeşti că nu este o carte pentru tine. S-ar putea să te înşeli. Romanele lui Steve Berry sunt scrise pe baza unei reţete perfecte; ficţiunea se împletește armonios cu realitatea, notele istorice îi aşteaptă pe curioşi la final, informaţiile sunt prezentate într-un stil lejer, completând acţiunea alertă, imprevizibilitatea şi goana după adevăr, de data aceasta restrânse doar pe durata a cinci zile. Cinci zile nebune, delicios de antrenante, cu o miză uriașă la mijloc. Cinci zile în care călătoreşti în numeroase oraşe, participi la licitaţii, furi artefacte preţioase, pilotezi avioane şi te afli de ambele părţi ale armei, în rol de prădător şi pradă. Cinci zile în care eşti pus în situaţia să ucizi, fără ezitare, fără milă, să îţi trădezi aliaţii şi să îţi manipulezi prietenii.
Îmi plac romanele care îmi pun mintea la contribuţie, transfigurate într-un puzzle istoric. Îmi plac romanele care îmi stârnesc curiozitatea şi mă învaţă lucruri noi. Ştiai că Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele de Apoi (mormonii) este singura religie ce include Constituţia Statelor Unite ca parte a filosofiei sale? Că mormonii au creat şi au construit literalmente statul Utah? Că Abraham Lincoln şi liderul mormonilor, Brigham Young, au ajuns la o înţelegere?
„Înainte de a începe să te dispreţuiesc, cred că e mai bine să ne despărţim prieteni.”
Cotton Malone ar putea să îi învingă cu uşurinţă pe James Bond şi Jason Bourne. Este un bărbat rece şi reţinut, ce îşi ascunde sentimentele şi preferă să îşi înfrunte temerile şi problemele în loc să caute rute ocolitoare sau să amâne inevitabilul, un soldat, spion şi agent perfecţionist, cu memorie eidetică şi temperament oscilant. Teoretic, s-a retras, iar acum se ocupă de anticariatul lui din Højbro Plads, Copenhaga, unde colecţionează cărţi vechi şi atrage infractori pe bandă rulantă. Este devotat prietenilor săi, un fin observator, un strateg inteligent şi un aliat nepreţuit, calităţi şi aptitudini de care este conştientă şi fosta lui şefă, Stephanie Nelle, ce întotdeauna apelează la el şi îl reintroduce pe teren, chiar dacă s-a pensionat de trei ani şi recrutul cel nou, Luke Daniels, îl alintă „tataie”.
Malone şi Daniels pun bazele unui duo „exploziv”: dacă la început se acceptă (cu dificultate) şi preferă să mențină tachinările pentru a nu sări unul la gâtul celuilalt, pe parcurs ajung să se înţeleagă din semne, să se bazeze pe instinctul partenerului, mai puţin în situaţiile în care intervin ameninţări cu moartea sau celebra replică ţi-am spus eu. Sunt adorabili şi sper că Luke o să apară și în următoarele volume.
Aş vrea să spun că echipa este completată de Cassiopeia Vitt, însă ea lucrează pe cont propriu, după regulile ei. Este aliatul trecător, care nu ştie să respecte ordine şi preia iniţiativa chiar şi când şansele nu sunt de partea ei. Născută şi botezată ca mormon, trecutul îi oferă acoperirea perfectă şi posibilitatea de a se infiltra în rândurile duşmanilor. Din păcate, atât pentru ea, cât şi pentru Malone, integritatea le este compromisă când sentimentele şi amintirile îi obligă să lucreze în tabere opuse, Cassiopeia având tendinţa de a pune miza principală, mai exact supravieţuirea Statelor Unite ale Americii, pe plan secund.
„Obosise de atâtea bătălii şi dorea un pic de pace şi echilibru. Crezuse că, dacă se îndrăgosteşte, avea să facă un pas în acea direcţie. Din nefericire, se îndrăgostise de un alt suflet sălbatic, spiritul lui Cotton părând la fel de liber ca al ei.
Probabil că asta fusese în parte şi motivul atracţiei.
Pentru amândoi.”
Prezenţa ei e magnetică; e o femeie rafinată şi elegantă, cu talente ascunse şi multe secrete de descoperit. Te ucide cu zâmbetul pe buze dacă eşti de partea greşită a baricadei sau îşi riscă viaţa pentru a te salva, conştientă de consecinţe şi de „slăbiciunea” arătată. Dacă Malone se ocupă de cărţi rare şi preţioase, ea construieşte un castel în Franţa folosind exclusiv materiale şi tehnologie specifice secolului al XIII-lea. Legătura lor a început abrupt, clădită pe suspiciuni şi pe o neîncredere de comun împărtăşită. Acum, sunt îndrăgostiţi, se iubesc, dar fiecare este un trădător în ochii celuilalt. Şi doar unul poate apăsa pe trăgaci.
Îmi pare rău că am luat o pauză de câţiva ani de la serie, dar mă bucur atât de mult că m-am întors şi că mi-am recuperat legitimaţia Magellan Billet şi că sunt din nou în echipă cu Cotton. Mereu râd de el şi de povestea din spatele numelui. Ah, dar tu nu ştii ce reprezintă Magellan Billet şi de ce bumbacul poate să fie amuzant, nu?
Scuze, nu am de gând să îţi ofer răspunsurile. Doar Steve Berry le are.
