Umanii · Matt Haig – „Mereu-ul este compus din acum-uri.”

„Mereu-ul este compus din acum-uri.”

O carte care te face să râzi și să plângi, în același timp, este atât un dar, cât și un blestem. Te lași distras de glume, de situațiile amuzante, presărate cu replici acide sau cu numeroase aluzii sexuale, până când protagonistul se întoarce împotriva ta și te întâmpină cu o palmă „usturătoare”. Atunci, râsul devine o povară, iar acțiunile sale nu mai au darul să te facă să zâmbești. Trecerea poate să fie bruscă, aproape dureroasă. În urmă cu un capitol erai fericit: te încânta ironia cu care era înfățișată societatea, disprețul cu care erau reprezentați oamenii, prin fobiile lor, prin obsesii nesănătoase și dorințe meschine, distrugând tot ceea ce creaseră până în acel moment. Râsul se evaporă când îți amintești că tu faci parte din acea societate, că ești om, clădit din defecte și calități.

Nu știam la ce să mă aștept de la Matt Haig, deși, după ce am citit puțin despre el, am descoperit că avem câteva lucruri în comun. M-a rănit, m-a impresionat și m-a emoționat, fără să scrie o carte exagerat de sentimentală sau cu elementele filosofice specifice unui SF de renume, elemente care îți oferă o migrenă „plăcută” și te smulg din realitatea de zi cu zi. Nu. Matt Haig se folosește de tine. Te corupe, la un anumit nivel. Te câștigă de partea sa, te convinge să te relaxezi, să renunți la toate barierele de protecție clădite cu migală în jurul tău, după ani de studiu și de exerciții, pentru a-ți slăbi rezistența și pentru a-ți da lovitura finală, pentru a-ți smulge pământul de sub picioare, lăsându-te secătuit, nervos, trist și rușinat. Toate în același timp.

„Aceasta, aveam să îmi dau eu seama mai târziu, era o planetă a lucrurilor împachetate în alte lucruri. Mâncarea în ambalaje. Corpurile în haine. Disprețul în zâmbete. Totul era ascuns.”

Obsedat de munca sa, de elucidarea ipotezei Riemann, Andrew Martin este un soț distant și rece, care își neglijează nevasta în favoarea unei studente superbe, uitând, uneori, de existența fiului său, un adolescent cu probleme, pe care îl evită sau îl ignoră, mult prea preocupat de cercetările sale și de faima pe care ele ar putea să i-o aducă. Asta este tot ceea ce își dorește. Prestigiu. Un renume. Și o sumă frumușică de bani, care să-i îngrașe contul din bancă.

Știe ce își dorește, cum arată viitorul ideal, aproape perfect. Nu îi pasă ce trebuie să facă pentru a-l obține sau pe cine ar putea să rănească. Până într-o seară, când totul se schimbă, când renumitul profesor este găsit dezbrăcat pe străzile din Cambridge. Acum, urăște ploaia. Nu înțelege de ce oamenii sunt nevoiți să poarte haine, de parcă le este rușine de cum arată. Banii nu mai au nicio relevanță pentru el. Toate alimentele au un gust ciudat și rânced, sunt dezgustătoare și abia reușește să mănânce, cât să rămână în viață. Este scârbit de oameni. Îi este greu să îi privească, să îi atingă sau să îi accepte în apropierea sa.Andrew Martin a renăscut. Dar cine și ce este el acum?

Evoluția este un avantaj sau un dezavantaj? Dacă aruncăm o privire scurtă în trecut, tehnologia este arma preferată a omenirii. Nu o folosim atât de mult pentru a crea stabilitate sau pentru a ne îmbunătăți viața, cât pentru a dezvolta arme, pentru a prelungi războaie sau pentru a împiedica anumite civilizații să prospere și să aibă o cultură diferită. Tehnologia este periculoasă și imprevizibilă. Se află pe o rută ascendentă. Ce se va întâmpla când va scăpa de sub control? Când cunoașterea și evoluția vor lucra împotriva omenirii, oferindu-i o putere imensă, posibilitatea de a dezlega cele mai întunecate sau enigmatice mistere ale lumii? Suntem pregătiți pentru așa ceva?

Andrew Martin are o parte din răspunsuri, dar nu o să îți fie pe plac. Știe ce are de făcut. Are de îndeplinit o misiune neplăcută. Una care implică vărsare de sânge și câteva victime colaterale, care trebuie să uite ce au aflat și ce au văzut. Însă, cu cât petrece mai mult timp în compania oamenilor, cu atât îi înțelege mai bine. Le observă și le analizează la rece defectele, ilustrându-le printr-un umor spumos și contagios. Totul este batjocorit sau redus ca importanță, până în punctul în care ajungi să ai o părere nefavorabilă despre propria persoană și să îți fie rușine de „viziunea” pe care o ai asupra vieții, asupra viitorului tău, care părea sigur și bine definit, un vis frumos, distrus acum, printr-o „simplă” carte.

Un extraterestru i-a luat locul lui Andrew Martin.

„Am ajuns pe o planetă unde cea mai inteligentă formă de viață încă își mai conduce singură propriile mașini…

Niciodată înainte nu apreciasem atât de mult splendorile simple cu care eu, și voi am crescut. Lumina eternă. Traficul lin, fluid, plutitor. Formele de viață vegetală avansate. Aerul îndulcit. Elementele meteorologice nonexistente. Ah, distinșii mei cititori, chiar că nu aveți nici cea mai vagă idee cât sunt de grozave!”

Nu și-a făcut toate „temele” despre noi, așa că este mereu surprins de ceea ce descoperă. Reacțiile lui sunt amuzante, iar explicațiile pe care le oferă, criticând sarcastic fiecare „plăcere” umană, sunt deliciul romanului. Reacțiile lui sunt naturale, demne de reprezentantul unei civilizații net superioare, care și-a trimis un „soldat” pe Pământ pentru a împiedica omenirea să beneficieze de descoperirea unui profesor ursuz, dar foarte inteligent, un cercetător care a spart un cod al universului și a obținut iluminare pentru compatrioții săi. Din păcate (sau din fericire, depinde de viziunea fiecăruia dintre noi), aceste cunoștințe sunt șterse, pentru ca evoluția noastră să fie împiedicată.

Învățând pe parcurs despre obiceiurile și necesitățile umane, noul Andrew se schimbă. Nu poate să o ucidă pe Isobel, femeia care îi este „soție”. Nu poate să îl rănească pe Gulliver, „fiul” său nevrotic, cu tendințe sinucigașe. Treptat, extraterestrul începe să simtă, să dezvolte sentimente pentru noua sa familie, care îl privește cu scepticism, nedumerită de această schimbare bruscă de comportament.

Cu un bărbat care abia îi sesiza prezența, aș putea spune că Isobel a fost o mamă singură, o femeie care a renunțat la carieră pentru jumătatea ei, fără să bănuiască nefericirea care va urma. A obosit să lupte pentru el, să-i amintească de rolurile sale, de tată, prieten sau soț. A renunțat, sperând că astfel se va proteja atât pe ea, cât și pe Gulliver, de viitoare dezamăgiri. Noul Andrew o uimește, o sperie și o fascinează. Pare pierdut, nesigur pe el, de parcă a renăscut. Are obiceiuri noi, pasiuni diferite, interese neașteptate. Să îndrăznească să viseze la o nouă viață?

„Închipuiți-vă numai una ca asta! Să fii nu doar muritor, ci și forțat să folosești o parte din acel prețios și limitat timp pentru a citi! Nu-i de mirare, așadar, că erau o specie de primitivi. Până ajung ei să citească suficiente cărți pentru a dobândi un stadiu al cunoașterii care să le permită să facă și ei ceva, orice, cu ea, au și murit deja!”

De partea cealaltă a „baricadei”, Gulliver nu încearcă să-i facă viața mai ușoară lui Andrew. Nu poate uita momentele în care tatăl său l-a abandonat, respins sau intimidat, spulberându-i speranțele sau visurile, doar pentru că nu era fiul pe care acesta și l-ar fi dorit. A fost mereu o dezamăgire, un eșec al celebrului profesor, pe care toți îl admirau sau îl invidiau, în timp ce el era un elev normal, fără abilități extraordinare sau talente ascunse, un urmaș nedemn de renumele tatălui său.

Relațiile lui Andrew cu Isobel și Gulliver nu se vindecă în câteva capitole. Nu sunt clișeice, forțate sau absurde. Sunt superb reliefate de autor, cu o notă dulce-amară, printr-un schimb de replici care te va face să râzi în timp ce ștergi lacrimile care au început (involuntar) să-ți curgă pe obraji. Interacțiunile dintre cele trei personaje sunt naturale, uneori dureroase. Un extraterestru nu poate simți simpatie sau regret pentru gândurile sau acțiunile sale. Dar Isobel și Gulliver îl ajută să descopere și lucrurile frumoase, calitățile sau darurile specifice (doar) unei ființe umane. Andrew se luptă cu propria minte, cu superiorii săi, ca să își salveze noua familie, ca să o facă din nou pe Isobel să zâmbească, ca să-l împiedice pe Gulliver să-și pună capăt vieții, când mai are atât de multe de oferit, atât de multe zile de trăit.

Prins între datorie și un egoism necaracteristic unui extraterestru, Andrew fură clipe de răgaz și de liniște în compania lui Newton, câinele familiei, pe care l-a vindecat. Prietenia dintre ei este piesa lipsă din puzzle, pilonul în jurul căruia schimbarea este posibilă. O comunicare mai presus de cuvinte, o legătură minunată și sinceră, pe care noi o valorificăm mult prea puțin. Luăm devotamentul și afecțiunea unui animal drept o „datorie” a lor, o răsplată pentru o masă și un adăpost. E o viziune greșită și urâtă, dar este o altă față a realității, o reacție pe care am văzut-o mult prea des, din nefericire.

„Se pare că orgasmele reprezentau doctrina centrală a vieții aici. Poate că ăsta era singurul sens al vieții pe care îl aveau pe planeta asta. Scopul lor era, pur și simplu, să urmărească iluminarea orgasmului. Cele câteva secunde de ușurare, de alinare de bezna înconjurătoare.”

Spre finalul romanului, există un capitol greu de citit. Copleșitor. Un extraterestru, un „intrus”, dacă preferi să-l numești așa, ne oferă nouă, oamenilor, 97 de sfaturi, concluzii sau idei, un „rezumat” al șederii sale aici. Am început să plâng pe la numărul 10 sau 11. Am fost uimită de reacția mea. De cât de mult m-a marcat acest roman, de profunzimea și de perfecțiunea acestei liste, pe care plănuiesc să o transform într-o serie de tablouri, care își vor găsi lăcaș la mine în bibliotecă. De departe, acest capitol a fost partea mea preferată din roman, o comoară nesperată, din care am să vă împărtășesc o singură idee:

„27. Dacă e un apus, oprește-te și privește-l. Cunoașterea e finită. Mirarea este infinită.”

Bine, două idei.

„46. Un paradox. Lucrurile de care nu ai neapărat nevoie pentru a trăi – cărțile, arta, cinematograful, vinul și așa mai departe – sunt exact lucrurile de care ai nevoe pentru a trăi.”

Satira este „arma” cu care Matt Haig a început romanul. A pierdut-o pe parcurs, așa cum și extraterestrul și-a pierdut convingerile, uimit de ce a descoperit pe Pământ. Multă răutate, violență și cruzime. Dar și speranță, bunătate și înțelegere. Pentru că perfecțiunea nu există și nu ar trebui să fie dorită.

„E o regulă că umanilor nu le plac nebunii decât dacă aceștia sunt buni pictori, și chiar și atunci, nu le plac decât după ce respectivii au murit. Numai că definiția nebuniei, pe Pământ, pare să fie foarte neclară și contradictorie. Ceea ce este dovada sănătății mintale la unul se dovedește a fi nebunie curată la altul. Primii umani s-au fâțâit de colo până colo despuiați fără nicio problemă. Anumiți umani, în special aceia din junglele umede, încă se mai fâțâie astfel. Așadar, trebuie să conchidem că nebunia este, uneori, o chestie legată de timp, iar, uneori, de codul poștal, de zona unde se află cineva.”