Pacienta tăcută · Alex Michaelides · „Adevărul e că suntem cu toții speriați. Suntem speriați unii de alții.”

„Dacă un om nu-ți răspunde când îi vorbești și niciodată nu deschide vorba, curând uiți că există.”

Întotdeauna voi alege un fantasy în detrimentul unui thriller, însă disputele dintre cele două genuri literare au devenit neașteptat de strânse în ultimele luni. O serie fantasy îmi va exploata imaginația. Va distorsiona realitatea înconjurătoare până în punctul în care voi vedea uneltiri, conspirații și trădări în orice zâmbet și ezitare. Voi visa la tărâmuri exotice și la creaturi fantastice, la aventuri în epoca medievală și antagoniști fermecători, la demoni ce răsar în miez de noapte și vrăji interzise, ferecate într-un grimoar pierdut, dar niciodată uitat.

Un thriller e o cursă contracronometru. De cele mai multe ori este scurtă și lipsită de cliffhangers, doza de adrenalină ce își pierde efectul după câteva ore, „drogul” pentru care ești dispus să renunți la somn pentru a descoperi identitatea criminalului și motivele ce l-au determinat să ucidă. Prin urmare, nu ar trebui să vă mire că m-am despărțit de Alex Michaelides și de Pacienta tăcută pe la 4 dimineața, epuizată, obosită și plăcut surprinsă de final, de ironia vieții și de fulgii de nea care au însoțit ultimele cuvinte: Scriu asta cât de repede pot.

Prietenii de la Editura Litera mi-au trimis un colet surpriză, un exemplar în avanpremieră din thrillerul anului, cu o notă ce mi-a făcut mâinile să îmi tremure de emoție și inima să-mi sară în sus de bucurie. Nu m-am așteptat să îmi văd numele sub titlu sau să am un exemplar personalizat. Am rămas câteva minute cu cartea în brațe și am fost mândră, onorată și foarte entuziasmată. Nu am cuvinte să le mulțumesc pentru cadou, însă am suficiente cuvinte pentru a vă vorbi despre Pacienta tăcută, un thriller psihologic captivant, intrigant și macabru, o tragedie greacă în care dragostea, gelozia și trădarea sunt singurele personaje care dețin puterea.

Viața Aliciei Berenson părea perfectă. O pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă. O casă superbă, într-o zonă selectă din Londra. O expoziție. O dorință. Un cuplu fericit. Până în seara în care Alicia își ucide soțul. Și nu cu un pistol sau cu puțină otravă strecurată în paharul de vin savurat înainte de masă, ci cu o pușcă pe care stimabilul o curăța periodic, linia lui de apărare în eventualitatea în care un hoț s-ar fi gândit să transforme familia Berenson într-o țintă.

După crimă, Alicia își pierde glasul. Refuză să vorbească: nu vrea să mărturisească sau să se apere. Devine pacienta tăcută și este închisă în The Grove, un spital psihiatric unde atacă, rănește, distruge și își dorește să moară. Acum, este îndopată cu medicamente. O fantomă. Este lipsită de reacții, anemică și departe de lumina reflectoarelor. Interesul pentru ea a scăzut, însă operele ei nu au fost uitate, un tablou având o semnificație aparte: Alcesta.

„Tăcerea ei era ca o oglindă – reflectându-te pe tine. Și era, adesea, o priveliște urâtă.”

Poate că este greșit să fac o astfel de afirmație, dar am fost fascinată de tablouri și de viziunile Aliciei. Sunt sângeroase și tulburătoare, explozii violente de culoare care îți vorbesc despre dezamăgiri, durere, sacrificiu și abuz. Alicia și-a transferat sufletul pe șevalet. L-a ascuns în tuburi de vopsea și în pensule rupte, în femeia ce o privește sfidător din Alcesta, singura ei mărturisire, (aparent) lipsită de explicații, o mărturisire împărtășită doar vizual. Secretele ei sunt la vedere, chiar dacă nimeni nu le poate desluși. Cine a fost Alcesta, fiica lui Pelias? De ce este Alicia legată de ea? Este vinovată pentru moartea soțului ei sau este doar o victimă?

Psihoterapeutul Theo Faber vrea să găsească toate răspunsurile. El simte, știe că poate să o convingă pe Alicia să vorbească din nou, să-i împărtășească tot ce s-a întâmplat cu adevărat în acea seară fatidică în care pușca a fost descărcată de nu mai puțin de cinci ori în fața lui Gabriel Berenson.

Alex Michaelides construiește o legătură foarte interesantă între Theo și Alicia. Alternează de câteva ori rolurile până în punctul în care nu mai ești sigur cine este pacientul și cine este psihoterapeutul. E un joc de-a șoarecele și de-a pisica, o provocare și un monolog care se întinde pe mai multe sesiuni de terapie. Fiecare întâlnire este o carte de joc; Theo le strânge pe toate în ritmul decis de Alicia, apoi încearcă să construiască o fundație suficient de rezistentă pentru ca micul lui castel să reziste și povestea să prindă contur.

„Motivul real era complet egoist. Încercam să mă ajut pe mine însumi. Cred că la fel stau lucrurile cu cei mai mulți dintre cei care intră în domeniul sănătății mintale. Suntem atrași de această profesie tocmai pentru că suntem vătămați – studiem psihologia ca să ne vindecăm pe noi înșine. Că suntem sau nu dispuși s-o recunoaștem, asta-i altă mâncare de pește.”

Interesul lui Theo pentru Alicia se transformă foarte repede în obsesie. În disperare. Vrea să o cunoască în toate etapele vieții, să viziteze casa copilăriei și să strângă cât mai multe declarații și mărturisiri cu speranța că undeva, cândva, cineva îi va oferi indiciul de care are nevoie pentru a rezolva cea mai mare enigmă a vieții sale: cine este Alicia Berenson.

Când citești însemnările din jurnalul ei, te gândești la ce e mai rău. E paranoică. Obosită. Periculoasă. Nesăbuită. O judeci foarte repede și ești tentat să emiți sentința înainte să ajungi la ultimele rânduri așternute pe hârtie, până când intervine un semnal de alarmă, un personaj care ar fi trebuit să aibă o voce puternică și o prezență mai impunătoare, însă eșuează să te manipuleze sau să te convingă că are un motiv întemeiat pentru a acționa într-un anumit fel. Îmi este foarte greu să exprim această ideea fără să ofer spoilere sau indicii, însă sunt aluzivă pentru voi, pentru că în niciun caz nu îmi doresc să vă stric plăcerea lecturii.

„E atâta suferință peste tot, și nu facem decât să închidem ochii în fața ei. Adevărul e că suntem cu toții speriați. Suntem speriați unii de alții.”

Alicia Berenson este un personaj fascinant. E înșelătoare, precaută, fermecătoare și periculoasă. Îi urmărești gesturile și reacțiile în speranța unui indiciu, cu riscul ca totul să fie regizat și un truc prin care speră să îți câștige simpatia. Te întorci de foarte multe ori la tablouri și recitești toate descrierile, insistând pe observațiile lui Theo, pe simbolistică și pe legenda Alcestei scrisă de Euripide.

Simți cum se micșorează capcana. Sunt prea mulți suspecți, prea multe motive și mult prea puține informații. E uimitor cât de contradictorii sunt poveștile și declarațiile celor „apropiați” de familia Berenson, rude și prieteni ce nu se pot abține de la minciuni sau distorsionări pentru a avea ceva de câștigat sau de protejat în urma unei tragedii. Există doi soți uciși și două pictorițe ucigașe. Alicia și Gabriel par să aibă alter ego-uri și devine misiunea ta să descoperi care este identitatea preferată și să o separi de masca purtată pentru ocazii speciale.

Foarte multe personaje își doresc ca Alicia să tacă. Sunt fericite că refuză să vorbească și îl percep pe Theo drept un pericol neprevăzut. I se tot amintește că este psihoterapeut, nu un detectiv. Nu este eroul unui film polițist. Nu este misiunea lui să caute indicii și suspecți noi, dar este mult prea încăpățânat ca să renunțe, chiar și atunci când viața îi este pusă în pericol și simte că o altă amenințare pândește din umbră.

Alex Michaelides merge pe o rețetă clasică: propoziții și fraze succinte, capitole scurte și două POV-uri. Însă nu se oprește aici. Pacienta tăcută nu este un roman de mister/suspans ascuns în copertele unui thriller. Așa cum am pățit și cu Fata din tren, nu mi-a plăcut niciun personaj, însă motivul a fost că nu am putut să empatizez cu ele sau să mă pun în locul lor. Nu știu cum aș fi procedat în anumite situații, iar aici se poate distinge viclenia autorului.

Mintea umană este o enigmă și o capcană. Nu există limite sau fapte interzise. Atunci când suntem puși într-o anumită situație, când mintea și trupul cedează și durerea devine prea mare, acționăm fără să gândim, dintr-un instinct animalic, imposibil de controlat. Michaelides extinde fără teamă limitele și repercursiunile abuzului. Uneori, un comentariu nepotrivit sau câteva vorbe rostite cu ură pot distruge un copil sau un adult. Regretul nu are niciun efect și cuvintele nu mai pot să fie retrase. Răul este deja făcut, iar urmările se văd în timp, un bun exemplu fiind și Pacienta tăcută.

Când trăiești scena crimei, ai impresia că te uiți la o piesă de teatru. Îi cunoști finalul, dar vrei să îi vezi pe actori și să afli dacă replicile au fost schimbate. Aștepți asul din mânecă și, chiar dacă surpriza nu a fost cea la care te-ai așteptat sau ești norocos/norocoasă și nu ai mai întâlnit un astfel de twist, înțelegi de ce Pacienta tăcută are toate șansele să rămână thrillerul anului.

Romanul apare la chioșcurile de ziare pe 19 martie și poate să fie precomandat aici.

P.S.: Mi-a plăcut la nebunie un fragment: „Așa cum veți vedea, este o poveste incredibilă – în privința asta nu încape nicio îndoială. Dacă o credeți sau nu, este alegerea voastră.”