Lex Gracie nu vrea să se gândească la familia ei. Nu vrea să se gândească la copilăria petrecută în casa părinților ei, supranumită Casa Ororilor. Și nu vrea să se gândească la identitatea care i-a fost atribuită: Fata A – fata care a evadat.
Când mama ei moare în închisoare, pentru Lex fuga de trecut nu mai este o variantă posibilă. Copiii familiei Gracie primesc moștenire casa părintească, iar lui Lex îi revine misiunea să ducă la bun sfârșit condițiile din testament. Împreună cu sora ei mai mică, Evie, Lex vrea să transforme Casa Ororilor într-o forță a binelui. Dar mai întâi trebuie să se împace cu ceilalți șase frați și surori – și să înfrunte demonii acelei copilării întunecate prin care au trecut cu toții, chiar dacă în moduri nebănuit de diferite.
O poveste minunat scrisă și extrem de puternică despre mântuire, groază și iubire, inspirată dintr-un caz real.
Goodreads: 3.63
În următoarele minute veți păși în Casa Ororilor, locul unde șapte copii și-au pierdut inocența. Copilăria le-a fost umbrită de un Tată însuflețit de un idealism fanatic și de o Mamă instabilă, care și-a sacrificat fiii și fiicele unui monstru cu chip de om, dispus să-i înjosească, să-i bată și să-i țină închiși precum niște animale într-o casă murdară și dezgustătoare, transformată treptat într-o cușcă și o închisoare. Apoi Lex Gracie, Fata A, a evadat, iar autoarea a decis să ne împărtășească povestea după elucidarea misterului.
Subiectul abordat în Fata A mi-a amintit puțin de Camera și de Castelul de sticlă, două romane cutremurătoare și excelent scrise, însă, din păcate, volumul de față nu se ridică la nivelul acestora.
Deși Abigail Dean a încercat să-mi câștige empatia prin amintirile retrăite de Lex, oferindu-mi șansa de a-i cunoaște pe cei șapte copii și de a trăi alături de ei în Casa Ororilor, faptul că am fost martora tuturor abuzurilor îndurate de aceștia a dat naștere unui sentiment puternic de vinovăție.
De ce? Deoarece stilul ales de autoare nu a oferit romanului profunzimea necesară pentru a te îngrozi sau a te înfiora. Flashback-urile apar în cele mai nepotrivite momente și, uneori, timpul acțiunii se schimbă de la un paragraf la altul. Capitolele sunt repetitive, urmând un drum anevoios de-a lungul căruia protagonista își reîntâlnește frații și surorile, încercând să-i convingă să transforme Casa Ororilor într-un centru comunitar. Dorința îi este admirabilă: vrea să transforme un vis într-un coșmar, răul în bine, însă Lex nu-i defel convingătoare când le împărtășește ideea foștilor „tovarăși” de suferință.
Pare mereu plictisită și sictirită, ca și cum altcineva o obligă să le obțină consimțămintele și semnăturile. Chiar dacă a acceptat să gestioneze condițiile prevăzute în testamentul mamei sale, totul capătă forma unei poveri dezagreabile. Într-un fel, o înțeleg: nu prea a avut de ales. Și-a însușit oarecum forțat rolul și nu vrea să trezească la viață amintirile ferecate în subconștient. Are tot dreptul să-și urască părinții, să nu deplângă moartea mamei sale, care a privit în tăcere în timp ce erau pedepsiți și legați de un tiran orbit de un vis lipsit de temei, dar mi-ar fi plăcut să întrezăresc și o urmă de compasiune și de înțelegere în acțiunile sale.
„Deschizătorii de drumuri sunt mereu măcelăriți.”
Poate că vina nu a fost în totalitate a ei, ci a poveștii – legăturile dintre copii sunt, așa cum era de așteptat, într-o oarecare măsură, stranii și dureros de fragile. Nu au fost uniți în copilărie, de ce ar fi acum, când sunt adulți? Amintirile îi persecută în continuare, iar fiecare reuniune e dulce-amară, bântuită de secrete, minciuni și momente în care s-au rănit sau trădat reciproc. Din exterior, unii par distruși și vulnerabili, iar alții, împăcați cu ororile trecutului. Însă totul nu e decât o iluzie.
Mi-ar fi plăcut să surprind măcar o relație autentică, înduioșătoare, credibilă. Nu mă înțelegeți greșit: există ceva aproape fascinant în interacțiunile dintre copii, în felul în care-și pun singuri bețe în roate sau preferă să-i saboteze pe ceilalți, astfel încât să obțină un avantaj mic sau o privire aprobatoare, doar că n-am putut înțelege de ce nu au încercat să se unească sau să se protejeze. De ce nu au încercat să apeleze la cineva din afara familiei, la un profesor, la un doctor sau la un polițist, înainte să fie închiși în casă, înfometați și transformați în niște marionete pe jumătate moarte, la un pas să fie îngropate de vii în mizeria adunată în Casa Ororilor?
Îi recunoști aproape imediat pe cei care dețin o scânteie de viclenie și învață repede ce să spună sau cum să reacționeze atunci când Tata este supărat sau ticluiește un nou plan de „mântuire”. Ironic, dar mântuirea se transformă repede în groază. Pentru un bărbat convins că ar putea să-și salveze potențialii enoriași, capul familiei are o viziune limitată asupra lumii.
Sincer, chiar nu-mi dau seama cum un astfel de bărbat ar fi putut vreodată să vrăjească pe cineva. Nu este nici charismatic, nici sclipitor, doar o fiară umană lașă și dezgustătoare, care și-a condamnat copiii la o viață constant persecutată de coșmarurile copilăriei. Poveștile lor reprezintă o înșiruire de traume și oameni lacomi, tentați să profite și să se îmbogățească în urma abuzurilor pe care le-au suferit. Dar ce se întâmplă când faima dispare și durerea rămâne? Ce se întâmplă când ușile le sunt închise în nas și se trezesc singuri, la un pas să-și piardă dorința de a trăi?
Unii copii s-au transformat în umbre. Alții au cariere de succes și se ascund în spatele unor măști elaborate. Dar niciunul nu a reușit, nu a putut să uite evenimentele din Casa Ororilor, cu atât mai mult Fata A, care le-a oferit fraților și surorilor ei libertatea, fără să ia în considerare consecințele. Și cum ar fi putut să o facă, din moment ce orice scenariu părea mai bun decât cel oferit de părinții ei?
Au avut de înfruntat o lume plină de cruzime și de șanse irosite, o lume aparent nepregătită să-i primească pe toți. Dar, chiar și separați, cumva se regăsesc, legați de un fir invizibil, de o emoție pe care nu o pot identifica. Uneori, e vorba de iubire, o iubire delicată și fragilă, născută din ceva întunecat și lugubru. Iar alteori, în cuvinte rostite cu jumătate de gură, e vorba de ură, de resentimente și reproșuri, de teama de a trăi știind că ai și o altă identitate: Fata A, Băiatul B, Fata C și tot așa. Iar litera aia blestemată, aproape întipărită în minte și pe piele, te poate ajuta să-ți învingi demonii sau să-ți deschizi brațele și să îi accepți.
Articolul face parte dintr-un Blog Tour organizat de Crime Scene Press cu ocazia apariției în limba română a romanului Fata A.
Puteți citi alte păreri pe următoarele bloguri:
