Luna ucigașă (Vise întunecate #1) · N. K. Jemisin – „Știai că scrierea poveștilor le ucide?”

„Știai că scrierea poveștilor le ucide?”

După câteva minute risipite în neant, timp în care am admirat coperta și am zâmbit la scurta notă a autorului, m-am desprins cu ușurință de realitate și de lumea înconjurătoare pentru a păși pe străzile din cetatea Gujaareh, unde am fost prinsă într-un vis mult prea frumos și tulburător pentru a-i dori sau grăbi sfârșitul.

Nu este un secret că iubesc cărțile fantasy și că îmi este teamă de fiecare serie pe care o încep. Mă gândesc ce se va întâmpla când voi găsi o idee furată, dacă lipsa originalității mă va împiedica să continui lectura sau dacă personajele mă vor trăda și vor lua forma unor umbre care alunecă din capitol în capitol, fără să îmi ofere posibilitatea de a le cunoaște sau de a le pătrunde, măcar pentru un scurt moment de rătăcire, în cele mai întunecate dorințe care le macină sufletul.

Temerile mele s-au risipit după doar câteva pagini, când am realizat peste ce comoară am avut norocul să dau. Luna ucigașă a fost o aventură neașteptat de frumoasă, pe meleaguri exotice și prin orașe clădite pe stâlpul credinței și al unei religii controversate, cu ocazia căreia am cunoscut o altă formă de magie, periculoasă și interzisă în anumite ținuturi, care are puterea de a atinge și de a distruge chiar și mintea celui mai cumpătat dintre slujitorii săi.

A fost romanul pe care l-am așteptat câteva luni bune, după ce am fost vrăjită și sedusă de Omul pictat, cartea pe parcursul căreia am simțit tristețe, speranță, dorință, mânie și bucurie, care mi-a oferit o urmă de speranță printr-o mângâiere înșelătoare, ca apoi să îmi spulbere și cel mai dulce dintre vise, cu o răsturnare de situație pe care o intuiam, dar pe care refuzam să o accept, un adevăr mult prea crud ca să fie real.

Gujaareh este o cetate prosperă și bogată, unde pacea și liniștea domnesc cu ajutorul slujitorilor Hananjei, Zeița Viselor. Cunoscuți sub numele de Colectori, acești preoți și străjeri ai nopții se mișcă nevăzuți la lăsarea întunericului, își schimbă identitatea și se strecoară la adăpostul umbrelor și secretelor care domnesc peste cetate, pentru a culege magia minților adormite, denumită și magia gujaareană, formată din patru umori de vise.

„Vrăjitoria era ca laptele de mamă pentru oamenii din Gujaareh. Erau îmbibați de necesitatea ei, mândri de beneficiile ei, nepăsători față de consecințe. Era imposibil să înțelegi Gujaarehul fără să înțelegi sursa puterii sale.”

Sămânța de vise este adunată din visele erotice, sângele de vise este colectat în apropierea morții și este folosit pentru aducerea păcii, fierea de vise provine din coșmaruri și poate tămădui rănile trupului, iar ichorul de vise provine din toate gândurile și imaginile obișnuite care ne invadează mintea când ne îndepărtăm de realitate și de lumea noastră pentru a păși în cea a viselor.

Fiecare cetățean din Gujaareh trebuie să îi ofere Zeiței Viselor Zeciuala, o ofrandă obligatorie care este strânsă de către Colectori. În timp ce citeam, involuntar, îi comparam pe aceștia cu asasinii din celebra serie de jocuri Assassin’s Creed. Agili, periculoși, puternici și conduși în acțiunile lor de către un țel suprem, Colectorii sunt respectați și temuți în Gujaareh. Pentru unii cetățeni, sunt slujitorii Morții, ucigași cu sânge rece, care se strecoară noaptea în camera unui suflet nevinovat pentru a îndeplini o misiune acceptată cu prea mare ușurință, ei fiind oribiți de credința pe care o au în Hananja. Alții îi văd aidoma unor preoți sau vindecători, care pot să înlăture gândurile negre sau să amelioreze durerea unui suflet aflat în chinuri, bolnav și la un pas de moarte, care așteaptă vizita Colectorului pentru a-și regăsi pacea.

Pentru că în Gujaareh… pacea este legea supremă.

„Chiar și acum Ehiru îi remarcă pe cei care se trăgeau la o parte în timp ce pășea pe străzi în roba sa formală de Colector, cu fața acoperită de glugă, cu trandafirul negru, de oază, vizibil pe umărul său. Pe Ehiru îl întrista că atâția cetățeni ai Hananjei se temeau de cel mai mare dar al Ei… dar poate că și asta era voia Ei. Cele mai mari mistere ale vieții – sau morții – erau întotdeauna înspăimântătoare, dar nu mai puțin minunate din această cauză.”

Cel mai talentat și cunoscut Colector este Ehiru. Numele lui este o legendă care prinde viață pe buzele locuitorilor din alte orașe, iar devotamentul pe care îl are pentru templul Hetawa, centrul fizic al vieții spirituale din Gujaareh, precum și pentru Zeița Viselor, îl transformă în cel mai credincios supus al Hananjei. Poate că eram ușor influențată de harul Colectorilor, însă atunci când ajungeam la un alt capitol în care Ehiru era personajul principal, eram liniștită și fericită.

Nu cred că am mai întâlnit până acum un „erou” care să îi semene. Prezența lui te sperie și te înfioară. Glasul lui este aspru chiar și atunci când vrea să fie blând, cuvintele lui ascund o amenințare abil mascată, de care devii conștient abia când degetele Colectorului îți ating pleoapele adormite pentru a permite magiei gujaareene să vă învăluie într-o îmbrățișare scurtă și plină de înțelesuri, care prinde formă și substanță în cel mai copleșitor vis pe care ai avut oportunitatea să-l trăiești.

„Răul era cea mai contagioasă dintre boli, atât de rezistent încât nici ierburile, nici operațiile, nici umoarea viselor nu-l puteau vindeca. Tot ceea ce un om consideră normal, acceptabil, se schimbă prin apropierea de rău. Națiuni întregi au pierit în acest fel, decăzând mai întâi, apoi prăbușindu-se cu totul. Sunandi, poate ca toți kisuatienii, era prinsă deja în chinurile bolii, iar acum o scuipase asupra lui Nijiri. Numai voința lui va hotărî dacă boala va trece făcându-l mai puternic ori îl va consuma în întregime.”

Ehiru mi-a câștigat admirația, dragostea și lacrimile prin puterea și îndemânarea cu care acceptă și înfruntă o conspiratie misterioasă, care ar putea să îi distrugă credința în Zeiță și misiunile pe baza cărora și-a construit întreaga viață. Sufletul său devine confuz și îndurerat când o întâlnește pe Sunandi, Ambasadoarea Protectoratului Kisua, o decăzută care trebuie să fie Colectată pentru menținerea păcii. Acuzată de corupție, spionaj și furt, Ehiru primește sarcina de a o ucide, însă întâlnirea dintre cei doi nu decurge conform planurilor superiorilor săi.

Sunandi este o luptătoare vicleană, care se folosește de cuvinte, zâmbete și de propriul trup pentru a obține ceea ce își dorește. Știe să își manipuleze adversarul, să mintă și să înșele, dar toate „aptitudinile” ei pălesc în fața lui Ehiru, care o înspăimântă prin simpla lui prezență. Are o singură șansă pentru a-l convinge că intențiile ei sunt onorabile și că toate acțiunile ei au drept scop împiedicarea unui război sângeros, între Kisua și Gujaareh, dar ce informații ar putea ea să dețină pentru a-l convinge pe cel mai devotat credincios al Zeiței că a fost înșelat și păcălit timp de atâția ani?

„Monștri în întuneric. O magie atât de respingătoare, încât chiar și preoții criminali ar fi dezgustați, dacă ar afla de ea. Era limpede, cineva dorea să fie sigur că nu vor afla. Însă acum Sunandi cunoștea aceste secrete. Nu pe toate, nici pe departe, însă destule ca s-o aștepte aceeași soartă ca a lui Kinja.”

Legătura dintre Ehiru și Sunandi se dezvoltă frumos, iar N.K. Jemisin se îndepărtează cu eleganță de clișeele clasice pentru a oferi cititorilor săi o alianță neobișnuită, între două personaje complexe și înșelătoare, nevoite să renunțe la sentimentele de disconfort și îndoială, care îi împiedică să fie sinceri și deschiși unul cu celălalt, pentru a putea împiedica un masacru între popoarele lor. Antipatia este înlocuită de încrederea care crește treptat între cei doi, cu toate că este umbrită de sentimentele mixte ale celui de-al treilea protagonist al romanului: tânărul Nijiri.

„Mulțumesc zeilor vântului și norocului că femeilor noastre le pasă mai mult de bani decât de politică, în nord. Nu știu ce aș face dacă ar trebui să mă întorc acasă la una ca tine.”

Poate că folosesc un termen mult prea dur, însă Nijiri este obsedat de Ehiru. Îl adoră. Îl venerează. Îl iubește. Este dispus să facă orice sacrificiu pentru a-l ajuta, îi mulțumește pentru fiecare lecție învățată sau sfat oferit, îl înfruntă cu curaj când simte cum credința „eroului” său este în pericol să fie distrusă de odecăzută, îl sprijină și îl salvează când mintea lui este atinsă de un întuneric mult prea dens și încărcat de vicii pentru a putea să fie înfrânt din forțe proprii.

Devotamentul lui Nijiri m-a uimit. Are doar 16 ani, este un tânăr ambițios și inteligent, care vrea să devină Colector, care pășește în umbra lui Ehiru și care vrea să învețe de la cel mai bun, însă în momentul în care decide să fie de partea lui și a lui Sunandi și să descopere alianțele care mențin întreaga țară într-un nor de minciuni și uneltiri păgâne, se află la un pas de a renunța la cel mai mare vis al său.

„Nimeni nu l-ar fi bănuit că provenea dintr-o castă de slujitori, judecând după purtarea și frumusețea lui. În el sălășluia ceva mereu înșelător: osatura fină ascundea forța care-i venea de la anii petrecuți în antrenamente fizice, fața cu obrajii netezi distrăgea atenția de la ochii săi, despre care Ehiru știa că pot deveni foarte reci, atunci când circumstanțele o cereau. Avusese dintotdeauna ochi de Colector, chiar și copil fiind.”

Am întâlnit trei personaje extraordinare, impunătoare și impresionante, fiecare cu un trecut dureros și violent, pătat de sânge și sacrificii, care luptă pentru pace, dreptate și stabilitate, care înfruntă ura și mânia celor mai înfricoșători dușmani, pentru a dezvălui adevărul celor care refuză să observe schimbările care apar în jurul lor, mult prea oribiți de putere și credință pentru a conștientiza pericolul spre care se îndreaptă.

Prietenia, devotamentul și iubirea dintre Ehiru și Nijiri, Colector și ucenic, au magia de a te atinge pe tine, ca om, cititor și spectator. Nu poți rămâne insensibil în fata înțelegerii dintre cei doi, nu poți să rămâi imun în fata suferinței care îi cuprinde sufletul lui Nijiri, când își vede maestrul trist și îngândurat, revoltat de minciunile care i-au zgudut credința și misiunea pentru Zeiță. Apariția lui Sunandi schimbă dramatic interacțiunile dintre cei doi. Ambasadoarea îi îndeamnă prin faptele sale să își reconsidere întreaga existență, să întoarcă spatele unui mod de viață care le-a călăuzit fiecare sentiment și acțiune, pentru a revizui, cu o minte clară și un suflet curat, primejdia în care popoarele lor trăiesc.

„Ai atât de multe secrete, că unele dintre ele se dezvăluie atunci când te uiți în altă parte.”

Armatele se pregătesc de război, alianțele se destramă, secretele sunt dezvăluite, trecutul acaparează și distruge prezentul, crimele și disparițiile se înmulțesc, Colectorii se tem, iar o creatură supranaturală vânează la căderea întunericului, o legendă pe care părinții le-o spun copiilor înainte de culcare, pentru a-i împiedica să se strecoare din pat și să cutreiere orașul la apariția Lunii Visătoare: Secerătorul, demonul care ucide fără milă.

Luna ucigașă este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit. Este captivant, alert, cu o intrigă bine construită și personaje memorabile, o călătorie mistică și periculoasă pe meleaguri desprinse din cele mai întunecate și tulburătoare vise ale autoarei, ce a creat o lume magnifică și înspăimântătoare, o lume pe care nu mi-am dorit să o părăsesc și pe care nu o voi uita vreodată.

Impresionant e puțin spus. Capodoperă.