Fragment în avanpremieră: Lupii din Brandenburg (Berlin #4) – Fabio Geda și Marco Magnone
Nina își plimbă privirea la întâmplare prin magazinul de băuturi – de la tejgheaua acoperită de praf la rafturile goale, de la podeaua plină de cioburi la ferestrele astupate cu scânduri de lemn – și se opri în partea opusă a încăperii – unde se aflau ei. Nu avea idee cine erau. Știa doar că, în timpul bătăliei din Gropius, Peter se îndepărtase și se pierduseră unul de celălalt, că se trezise singură în mijlocul furtunii și că, la un moment dat, din toată vâltoarea, se iviseră acele creaturi albe. Îi făcuseră semn să le urmeze, iar ea, neștiind încotro să se ducă, ascultase.
Doar mai târziu o cuprinsese teama, atunci când, ajunși în prăvălia unde se retrăseseră pe timpul nopții, nu mai fu nevoită să-și apere ochii de ninsoarea fină cu ace de gheață și-i putu observa cu atenție la lumina lumânărilor. Nu-i plăcea culoarea salopetelor cu care erau îmbrăcați, albe ca pielea cadavrelor; nu-i plăceau mănușile mari care păreau niște gheare; nu-i plăceau mitralierele de care nu se despărțeau niciodată; dar cel mai mult ura măștile cauciucate, fără formă, din același material ca salopetele, cu niște ferestre ovale în dreptul ochilor, cu protuberanțe lungi, aidoma unor trFrompe, în dreptul nasului și nici măcar o deschizătură pentru gură: capete de insecte uriașe sau de monștri sângeroși din vechime, precum cei din legende. Se întrebase dacă făcuse bine că-i urmase; dar ciudat era că, în același timp, ei se comportau de parcă ființa periculoasă era ea: încă din primul moment i se adresaseră doar prin gesturi seci, de parcă ar fi dorit să o țină la distanță, fără să-i vorbească. În prăvălie îi făcuseră semn să se ducă în zona din spate, unde Nina se așeză pe niște lăzi, scoase din buzunar două creioane și o foaie mototolită și începu să deseneze.
Se aflau acolo de câteva ore când, în sfârșit, una dintre cele șase salopete albe se desprinse din grup, se apropie de ea, se așeză pe călcâie la vreun metru distanță și o întrebă:
— Ce desenezi?
Nina făcu ochii mari. Ce glas era acela? Avea un ton pe care nu-l mai auzise de ani buni. Îi amintea de glasurile celor mari.
— …
— Nu trebuie să te temi. Cu noi ești în siguranță. Cum te numești?
— …
— Nu vrei să-mi spui cum te numești?
— Nina, spuse ea șoptit, încât aproape nu se auzi.
— Ce nume frumos! Eu mă numesc Andreas.
Nina vedea orice lucru ca pe o culoare, iar glasul lui Andreas era de un albastru frumos, afectuos, cu o foarte ușoară nuanță de violet. Ninei îi plăcea albastrul și ar fi dorit foarte mult să aibă încredere în acel glas. Avea nevoie de asta. În fond, riscul cel mai mare ar fi fost să cadă în mâinile celor din Tegel, iar dacă salopetele albe puteau să o apere de grupul acela, însemna că salopetele albe erau prietene. Dar… exista un dar. Fratele ei Bernd îi spunea mereu să nu aibă încredere în persoanele pe care nu le cunoștea, până când nu dezvăluiau cine erau cu adevărat. Iar Andreas avea o grămadă de lucruri de dezvăluit: în primul rând fața.
Andreas se ridică, răsuflând din greu de parcă l-ar fi durut spatele, îi spuse să se odihnească și se întoarse la tovarășii lui.
— Nico! spuse, ghemuindu-se lângă unul dintre ei.
— Ce este?
— Pregătește-te, este tura noastră!
— Bine, ce spune ciudata?
— Termină!
— Ce să termin?
— Nu-i mai spune așa!
— De ce?
— O cheamă Nina.
— Știi cât de mult mă interesează, dacă ar fi după mine…
— Știu. Să mergem!
Cei doi ieșiră, lăsându-i pe ceilalți patru prăbușiți într-un colț, cu măștile trase, folosind rucsacurile drept perne. Magazinul, murdar și înghețat, se cufundă în tăcere. În timpul zilei, tăcerea era un prieten bun pen-tru Nina: un refugiu confortabil, în stare să o apere de lumea prea mare și imprevizibilă; era un albastru strălucitor, răcoros și plin de oxigen. În timpul nopții însă, o învăluia de peste tot, îi zgâria gâtul și albastrul devenea negru. Răcoarea se schimba în frig, iar frigul, într-o stare proastă. Starea proastă, în fiori. Fiorii, în pericol. Iar pericolul îi făcea inima să bată. Și când Nina nu putea să adoarmă din cauza bătăilor inimii, atunci se ducea la Bernd și se ghemuia lângă el; Bernd o lua în brațe și-i șoptea: „Totul e în regulă… Noi ne avem pe noi”.
Noi ne avem pe noi și lucrurile reveneau la matca lor. Acum însă Bernd nu era, iar ceea ce spusese Nico – o numise ciudata – și felul în care o făcuse schimbau complet situația. Și glasul lui, la fel ca al lui Andreas, semăna cu glasul anumitor băieți mari, dar nu avea nimic albastru. Era cu totul violet, iar Nina ura violetul.
Era un albastru stricat.
Un albastru greșit, rău.
Rău precum cei din Tegel, poate și mai rău.
Trebuia să plece, să găsească drumul spre Gropius. Astfel, în timp ce salopetele albe rămase înăuntru dor-meau, se ridică, băgă în buzunar creioanele colorate și foile pe care Nora i le dăduse ca să deseneze și, cu pași ușori ca de vrăbiuță, ajunse la ieșirea din magazin. Clanța se roti cu un scârțâit pe care nu-l auzi nimeni.
Norii se destrămaseră lăsând vederii bolta opacă a cerului cu stele, iar cristalele de zăpadă zburătăceau prin aer, așteptând să se așeze. Sperase să recunoască un loc familiar, ceva care să o ajute să se întoarcă, dar în jurul ei totul era străin și nu-și amintea nici măcar din ce parte veniseră. La capătul clădirii dădu peste o stradă. Se uită mai întâi la dreapta, apoi la stânga, ca pe vremea când treceau mașini pe stradă. Traversă cu capul plecat: să hoinărească pe timp de noapte într-o zonă necunoscută era mai rău decât își imaginase. „Noi ne avem pe noi”, șopti cu un firicel de voce, dând naștere unei fantome din aerul cald care plutea în jurul buzelor: „Noi ne avem pe noi”.
— Unde crezi că te duci?
Glasul violet o lovi în spate. Nina se opri ținându-și respirația. Așteptă să înțeleagă dacă era real sau rodul imaginației, dar, când glasul vorbi din nou, se întoarse. Nico și Andreas erau la câțiva metri în spatele ei. Primul avea mitraliera îndreptată spre ea și o ținea strâns cu ambele mâini.
— Hei, calmează-te! îi spuse Andreas tovarășului său.
Nico întârzie cu degetul pe trăgaci. Nu-i plăcea fetița aia. Nu-i plăceau copiii, în general. Se gândi că era o tâmpenie să ducă unul cu ei.
— Las-o jos! spuse Andreas punând o mână pe țeavă, apoi îi arătă Ninei palmele mănușilor și înaintă încet prin zăpadă.
Ea se dădu înapoi un pas.
— Unde mergi? întrebă vocea albastră.
— Acasă, răspunse Nina cu un firicel de glas.
— Cum?
— Acasă… repetă puțin mai tare.
— Mergem mâine. Acum ne întoarcem înăuntru, bine?
Nina îl fixă mai întâi pe Andreas, apoi pe Nico. Dacă ar fi încercat să fugă, ar fi prins-o imediat; era doar o fetiță. Și apoi, unde ar fi putut fugi? Berlinul era prea mare și negru pentru ea. Poate că o înspăimânta mai mult decât Nico, cu glasul lui violet și comportamentul lui urât. Măcar acolo era Andreas. El era diferit. Gla-sul lui pierduse până și acea nuanță de violet pe care o percepuse înainte. Îi amintise de glasul brutarului de la parterul clădirii unde locuia, care-i oferea covrigei și pe care și-l amintea așa de plăcut. Moale și amintind de casă așa cum sunt unele aluaturi era vocea bărbatului – un bărbat care o va apăra.
Adulții, își spuse Nina. Adulții sunt încă în viață.
La mulți ani: Editura Arthur sărbătorește 10 ani!
Editura Arthur în 10 ani: peste 600 de cărți, peste 200 de autori străini, 20 de autori români, 63 de ilustratori, 18 colecții Luna noiembrie marchează împlinirea a zece ani de când Editura Arthur a început să le aducă tinerilor cititori români cele mai bune cărți din literatura lumii. Din 2008, sigla Arthur a apărut pe copertele a peste șase sute de cărți: cărți amuzante, cărți despre aventuri, d...[Read More]
Recomandare · Top 16 cele mai bune cărți pe care le-am citit
Oscar Wilde mi-a sedus mintea cu un citat: Cărţile pe care lumea le numeşte imorale sunt cărţile care arată lumii propria ei mizerie. Am descoperit târziu puterea cărților, însă am recuperat pe parcurs. Mi-am petrecut primii doi ani de liceu cu nasul între coperte, ascunzând clasicii sub bancă, la adăpost de comentarii răutăcioase și priviri nedumerite. M-am îndrăgostit de Paul Atreides, am suferi...[Read More]
Inimă de cerneală (Inimă de cerneală #1) · Cornelia Funke
„Spiritele nu se tem de foc.” Îmi place să vorbesc despre cărțile pe care le iubesc. Despre acele romane și serii care mă împiedică să dorm și care îmi provoacă insomnii, cele care mă tulbură, mă neliniștesc, mă întristează și mă răscolesc în egală măsură. Simt nevoia să mă îndepărtez de ele o perioadă, pregătindu-mă pentru „acest moment”, în care mă ascund în bibliotecă, cu nelipsitul ceai și pis...[Read More]
Peste 80 de filme în competiție pentru Gala Premiilor Gopo 2018
23 de lungmetraje, 12 documentare și 49 de scurtmetraje lansate în cinematografe sau festivaluri în 2017 au intrat oficial în cursa pentru nominalizări la Premiile Gopo 2018. Gala Premiilor Gopo, cel mai important eveniment dedicat industriei cinematografice din România, ajunsă la cea de-a XII-a ediție, va avea loc pe 19 martie 2018, în București. Printre filmele eligibile la categoria lungmetraj ...[Read More]