Recomandare · Top 16 cele mai bune cărți pe care le-am citit

Spargi pușculița sau ascunzi portofelul?

Oscar Wilde mi-a sedus mintea cu un citat: Cărţile pe care lumea le numeşte imorale sunt cărţile care arată lumii propria ei mizerie.

Am descoperit târziu puterea cărților, însă am recuperat pe parcurs. Mi-am petrecut primii doi ani de liceu cu nasul între coperte, ascunzând clasicii sub bancă, la adăpost de comentarii răutăcioase și priviri nedumerite. M-am îndrăgostit de Paul Atreides, am suferit la Shogun și am vizitat India prin dorințele și aspirațiile unui fost deținut. M-am luptat cu ființe fantastice și am pierdut. Mi-am văzut aliații uciși și prietenii speriați. Am râs cu lacrimi și am plâns cu suspine. Am citit. Și întotdeauna o voi face.

Îmi pare rău că te-am mințit, dar nu am putut să fac un top. Cum să aleg care este cea mai bună carte când sunt incapabilă să ofer un răspuns scurt la cea mai „simplă” întrebare: care este romanul tău preferat? Nu este drept să fie unul singur. Nu pot să compar genurile literare sau să-i ignor pe clasici. Nu pot să trăiesc doar cu literatură modernă și să uit operele „originale”, cele care au învins testul timpului și sunt încă prezente pe rafturile și în mințile noastre. Concluzia: cărțile sunt puse în ordinea în care mi-am amintit de ele.

Știu la ce te gândești. 16. De ce nu 10? Sau 15? Am vrut să scriu un articol cu cele mai bune 100 de titluri pe care le-am citit, însă 1) nu am avut când, 2) ar fi fost prea multe recomandări și 3) oferta de la Cartepedia este valabilă doar astăzi, 23 aprilie, de Ziua Internațională a Cărții: transport gratuit și reduceri între 23% și 50%.

Shantaram, de Gregory David Roberts. Shantaram se numără printre puținele romane contemporane pe care le pot numit capodopere. M-a îndemnat să mă ataşez şi să mă apropii de un personaj imperfect, complex şi atât de marcat de faptele sale din trecut, încât atunci când se izbăveşte şi îşi vede din nou mâinile pătate de sânge, nu ai cum să nu suferi alături de el. Îl însoțești în prăpastia în care alunecă după ce este eliberat din închisoare și se rătăcește pe străzile din Bombay, singur şi îngândurat, căutând dragoste, prietenie şi pace.

Lin este greu de descris şi prezentat, o enigmă care nu are rezolvare, o umbră care îi va ajuta pe cei săraci, un bărbat care se va îndrăgosti de o femeie periculoasă şi plină de mistere, dar şi un soldat care se apropie prea mult de mafie şi îi pune pe toţi în pericol.

Un singur personaj îl poate pune în umbră pe Lin: India. Da, ai citit bine. Gregory David Roberts a transformat o țară într-un personaj. Îi cunoști trecutul (istoria) și durerea, îți simți inima călcată în picioare când vizitezi mahalalele, barăci și case construite peste noapte, fragile și murdare, zeci, sute de oameni, de tineri și bătrâni, care trăiesc, suferă, muncesc și mor unii lângă ceilalți.

Citind Shantaram, te îndrăgostești de India. De cultură și de tradiții, de mâncare și de muzică, de atmosfera trepidantă ce învăluie Bombay, un oraș al regretelor, al păcatelor și al dorințelor… ce nu ar trebui să fie îndeplinite.

Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell. Cred că este singurul roman pe parcursul căruia mi-am schimbat părerea despre protagonistă. Dacă la început Scarlett a fost o tânără egoistă și răsfățată, care putea să obțină tot ce își dorea printr-o simplă ridicare din sprâncene, Războiul Civil American o transformă într-o femeie ambițioasă și puternică, pregătită să își calce mândria pentru a salva Tara și a-și proteja familia.

Rhett Butler nu este cavalerul în armură strălucitoare, nu se numără printre foștii ei admiratori, care o venerau ca pe o zeiță și se agățau de fiecare cuvânt pe care îl rostea. Cu o reputație îndoielnică și un zâmbet malefic, Rhett e singurul care nu se lasă păcălit de aparențe și minciuni, e singurul care vede durerea din sufletul lui Scarlett, însă prețul pe care ea trebuie să îl plătească pentru ajutorul lui va distruge și ultima amintire pe care o avem despre tânăra care obișnuia să râdă la baluri sau să fugă de pretendenți.

Pe aripile vântului este un roman care îmbină o paletă largă de teme, este o lecție dureroasă despre viaţă și sacrificii, dar și o poveste dramatică de dragoste, pe fundalul unor momente istorice care au revoluționat societatea secolului trecut.

Scandalul, de Fredrik Backman. Fredrik Backman nu scrie romane. Fredrik Backman ţese poveşti.

L-a creat din metal şi lemn, din  durere şi sacrificii, pe Ove, un bătrân morocănos şi predispus la insulte, care rosteşte adevărul fără să ţină cont de sentimentele celor din jur. A clădit-o din amintiri şi regrete, din hârtie şi cerneală, pe Bunica, o vrăjitoare a cuvintelor, vulcanică, îndrăzneaţă şi delicios de ironică, păstrătoarea tainelor din Tărâmul aproape treaz.

Regulile s-au schimbat în Scandalul; de data aceasta, Backman ne oferă un personaj diferit, mult mai complex şi aproape imposibil de stăpânit: Björnstad, oraşul care urăşte şi distruge, însetat de răzbunare, unde părinţii plâng în pădure, iar copii sunt şantajaţi şi persecutaţi de persoanele ce ar trebui să îi protejeze şi să le respecte deciziile, oraşul care scoate în evidenţă tot ce este mai rău şi violent din oameni, unde conflictele şi fobiile sunt hrănite, aşteptând primul semn de slăbiciune sau de revoltă, prima piatră aruncată şi primul suflet sacrificat.

Fredrik Backman surprinde cu un talent imposibil de egalat iubirea în toate formele sale, legătura „preferată” fiind cea dintre părinţi şi copii. Poate să fie toxică şi sufocantă, manipulatoare şi înşelătoare sau sinceră şi duioasă. În Scandalul locuim în zeci de case şi familii, suntem martorii unor scene emoţionante şi neaşteptat de blânde, de o simbolistică uimitoare, însă asupra tuturor planează o confesiune ce m-a bântuit pe toată durata lecturii: uneori, părinţii nu îşi pot proteja copiii.

Sursă: Ema Cojocaru

La răsărit de Eden, de John Steinbeck. Capodoperă. Steinbeck este unul dintre autorii mei preferaţi, deşi, dacă te-ai uita acum pe ultimele cărţi citite pe Goodreads, nu ai crede că sunt o persoană care ar prefera un clasic în locul unei serii fantasy. Am tot vorbit de cărţi care ne fac să suferim sau pe care nu reuşim să le înţelegem, dar în operele lui Steinbeck povestea de fundal dispare treptat, pentru a lăsa scena liberă personajelor.

Conflictele dintre fraţi duc la crime şi trădări, la minciuni şi suferinţă. Două generaţii reînvie legătura neobişnuită dintre Cain şi Abel, începând cu Războiul Civil American, când facem cunoştinţă cu Adam şi Charles Trask, doi bărbaţi diferiţi, cu personalităţi puternice, care par dispuşi să facă orice ca să îşi îndeplinească o dorinţă fugară, chiar dacă unul este nevoit să îl înşele pe celălalt pentru a obţine tot ce a visat.

Romanul este dramatic şi complex, o lectură pe care nu o recomand în timpul unei călătorii cu trenul sau la o plimbare pe plajă, când orice distragere scade interesul pentru citit şi te împiedică să te apropii de personaje. La răsărit de Eden are nevoie de atenția ta completă ca să fie savurată la cel mai înalt nivel. Mi-a plăcut mai mult a doua generaţie de fraţi, în special de Caleb, rebelul neînţeles.

Crimă și pedeapsă, de F.M. Dostoievski. Crimă şi pedeapsă este primul roman pe care l-am citit din literatura rusă şi preferatul dintre operele lui Dostoievski. Raskolnikov… e imposibil de descris, la fel cum comportamentul lui este greu de explicat. Ce motive aş putea aduce pentru a justifica o crimă dublă, săvârşită de un student inteligent şi sărac, care trăieşte pe graniţa unei teorii absurde, în care oamenii cu potenţial, extraordinari şi culţi, se află deasupra legii? Prin mintea şi cunoştinţele lor, ei au voie să comită orice act considerat necesar, dacă acţiunile lor ajută societatea.

Un roman psihologic, despre condiţia umană, credinţă şi idealuri, care nu îţi va oferi soluţii sau răspunsuri mult aşteptate. Din contră, te va îndemna să îţi pui noi şi noi întrebări, te va împinge să îţi afli limitele şi îţi va demonstra că fiecare fiinţă umană are un instinct ucigaş, care te poate lua în stăpânire în orice moment.

Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes. Când m-am decis să citesc Flori pentru Algernon, ştiam că nu o să fie o lectură uşoară sau plăcută. Romanul era întotdeauna acolo, în bibliotecă, pe noptieră sau uitat pe birou, mereu la vedere, o provocare pe care îmi era teamă să o accept, pe care o evitam cu încăpăţânare, fiindcă nu eram pregătită să îi cunosc pe Charlie şi pe Algernon. Nu voiam să le aflu secretele sau dorinţele, nu voiam să mă ataşez de ei sau să le înţeleg temerile, nu voiam să sufăr şi să le împărtăşesc durerea.

Din păcate, am cedat. Am terminat cartea cu ochii în lacrimi, tristă şi furioasă, trădată de autor. Am plâns până când mi-am simţit ochii din nou uscaţi şi pleoapele grele. Am plâns pentru mine, pentru Charlie şi pentru Algernon, pentru societatea nedreaptă în care trăim, pentru oportunităţi ratate şi vise abandonate, pentru un viitor incert şi nesigur, pentru nesiguranţa care îmi ghidează fiecare pas şi pentru ultimele rânduri aşternute de Charlie, copil şi bărbat, erou şi victimă.

Nu sunt cuvinte nemuritoare sau sfaturi ce ar putea să îţi schimbe viaţa, însă prin ele m-am despărţit de o carte răvăşitoare, despre care nu mă simt în stare să scriu. Cum aş putea să integrez în câteva paragrafe ingeniozitatea şi răutatea autorului, uşurinţa cu care mi-a spulberat speranţele şi prin care l-a distrus pe Charlie?

Trilogia Stăpânul Inelelor, de J.R.R. Tolkien. Oare ce cuvinte aș putea să folosesc pentru a-l aprecia la justa sa valoare pe maestrul Tolkien? Când am încercat să citesc Frăția Inelului, după ce primul film a fost văzut de aproape 60 de ori într-o singură lună (nu glumesc), „m-am împiedicat” în cuvinte. Tolkien părea un trol ursuz și nesuferit, imposibil de înțeles sau de stăpânit, iar eu eram o cititoare de unsprezece ani aflată la început de drum, supărată de propriile limite.

Prima întâlnire cu Tolkien a fost un eșec și o dezamăgire. A doua a fost dragoste la prima vedere: suferință, curiozitate și bucurie. Am savurat aventurile personajelor mele preferate și am dormit câteva nopți cu cărțile sub perne. Am desenat harta Pământului-de-Mijloc de zeci de ori, dorindu-mi cu disperare să mă strecor între coperte, să împrumut arcul lui Legolas și sabia lui Aragorn, să lupt cot la cot cu ei, să îmi salvez prietenii și să aflu dacă legendele despre pâinea Lembas sunt adevărate.

Nu cred că voi avea vreodată curajul să scriu o recenzie despre trilogie, însă este must-read, capodopera fantasy care m-a ajutat să îmi descopăr genul literar preferat. Mulțumesc, Tolkien! M-ai învățat să visez, să trăiesc și să respir fantasy.

Divina comedie, de Dante Aligheri. Oare de câte ori am voie să folosesc cuvântul „capodoperă” în acest articol? Divina comedie este o operă imposibil de egalat, o călătorie moralizatoare, cu ecouri tragice și percepții înșelătoare, păcate recunoscute și deconspirate în ritm cu prăbușirea și ascensiunea lui Dante.

Infern. Purgatoriu. Paradis. Ah, de ce nu îmi găsesc cuvintele? De ce nu pot să fiu ca Beatrice, să fiu instrumentul voinței divine, și să îți fiu călăuză și prieten? E cutremurătoare trecerea prin lumea fantastică a morților, unde iubirea neîmpărtășită pulsează dureros în inima lui Dante. E înfricoșătoare coborârea în Purgatoriu și suferința care răsună din cele șapte cercuri, simbolurile viciilor. Și e superbă, mai presus de cuvinte, „arhitectura muzicală” a Paradisului, cele nouă cercuri care corespund corpurilor cerești cunoscute în acel secol.

Îți recomand să citești Divina comedie în următoarele zile: poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 și 1321, iar acțiunea este situată în 1300, în săptămâna dinainte de Paște.

Jane Eyre, de Charlotte Brontë. Cum ar putea o tânără să își păstreze sufletul curat și speranțele neatinse de răutatea celor din jur după ce a avut o copilărie nefericită și s-a îndrăgostit de un bărbat cu inima de gheață, secretos și indiferent?

Jane Eyre este un personaj excepțional și o eroină cum rar vei mai întâlni în literatura contemporană. I-am invidiat curajul și bunătatea. I-am admirat voința și devotamentul. Mi-ar fi plăcut să existe o vrajă prin care să pot fura personaje: să le eliberez dintre coperte, chiar dacă pentru scurt timp, doar ca să am oportunitatea să le spun ce simt, cum m-au îndrumat și de ce vor păstra întotdeauna un loc special în inima și biblioteca mea.

Zbor deasupra unui cuib de cuci, de Ken Kesey. Când am încercat să mă uit la One Flew Over the Cuckoo’s Nest, am oprit filmul după un sfert de oră, hotărâtă să nu-l văd până când nu voi citi romanul. Însă, de fiecare dată când îmi cumpăram cărți, treceam pe la târguri sau mă opream într-o librărie, refuzam să o achiziţionez, refuzam să aflu povestea tristă şi dură conturată de Ken Kesey, pentru că intuiam ce avea să se întâmple şi eram revoltată de cruzimea de care putea să dea dovadă un personaj de care doar am auzit, dar pe care nu ajunsesem, încă, să-l cunosc. Într-un final, teama neobişnuită pe care o simţeam a dispărut și romanul a ajuns în bibliotecă.

Nu este un roman pe care-l citești în câteva ore, urmând să treci a doua zi la următorul de pe listă. Nu rămâi cu 4-5 citate interesante, un personaj preferat şi o lecţie dură de viață. Nu. Un zbor deasupra unui cuib de cuci este un roman tulburător şi şocant, care te introduce în atmosfera rece şi neprimitoare din interiorul unui ospiciu, unde pacienţii sunt îndopaţi cu medicamente și supuşi unui program strict de activităţi şi şedinţe de terapie. Sunt obligați să asculte și să respecte instrucţiunile primite de Sora-Șefă Ratched, altfel vor avea de îndurat tratamentele ei barbare, printre care sunt incluse şi electroşocurile.

„Pacea” din ospiciu este spulberată în momentul în care apare un nou pacient, Randle Patrick McMurphy, un bărbat arogant şi şmecher, care nu ştie să asculte de reguli şi vrea să se distreze şi să se simtă bine, chiar dacă imajoritatea „colegilor” lui de suferinţă nu îi înţeleg dorinţa pătimaşă de a-i face să râdă şi să zâmbească. McMurphy este un personaj care te intrigă şi te fascinează încă de la prima apariţie, un amestec de putere, încăpăţânare, naivitate şi sarcasm, trăsături care îl transformă într-un zeu în ochii celorlalţi pacienţi, care par să fie atraşi de energia de care dă dovadă şi de pofta sa neobişnuită de viaţă.

Quo Vadis, de Henryk Sienkiewicz. Am încercat să scriu o recenzie, dar nu am putut. Am citit romanul într-o lună: înainte de licenţă, când am fost în vacanţă la Roma (ironia), la primele ore ale dimineţii, la miezul nopţii… oriunde şi oricând. De ce mi-a luat atât de mult? Pentru că nu am vrut să mă grăbesc când citeam o capodoperă (da, din nou acest cuvânt), pentru că am recitit aproape toate capitolele şi pentru că am renunţat să îmi notez citatele preferate, fiindcă puneam exagerat de multe semne de carte sau îmi luam notiţe la 2 pagini.

La prima vedere, este un roman despre obsesia tânărului Marcus, care se îndrăgosteşte de frumoasa Ligia. Este capabil de orice ca să o deţină, de parcă tânăra este un obiect scos la licitaţie, pe care vrea să îl ţină ascuns privirilor indiscrete. Marcus este un personaj pe care l-am destestat, care m-a şocat prin violenţa de care este capabil, dar pe care am ajuns să-l iert pe la jumătatea romanului, când devine conştient de toate greşelile pe care le-a făcut şi înțelege că drumul spre inima Ligiei nu trebuie să fie umbrit de sânge şi mânie, ci de încredere şi credinţă.

Mizerabilii, de Victor Hugo. Cu câteva săptămâni înainte de Bacalaureat, plictisită de problemele lui Ion şi de conflictele din familia Moromete, am citit Mizerabilii. O ediţie veche, primită de la mama, cinci romane de buzunar pe care le luam mereu cu mine (nu ştiam când aveam să trec la următorul volum sau dacă voiam să recitesc un capitol), o poveste emoţionantă despre dragoste, încredere, onoare şi obsesie, pe parcursul căreia Jean Valjean îţi va câştiga simpatia, iar Inspectorul Javert dispreţul.

Pe străzile din Paris, Jean Valjean este un om sărac, care este închis pentru că a furat o pâine ca să nu moară de foame. El o să fie persecutat de Javert, al cărui scop în viaţă este să-l regăsească pe Valjean. Nu este vorba de datorie sau de orgoliu. Victor Hugo schiţează cu măiestrie obsesia unui bărbat hain şi crud, care nu îşi doreşte pace sufletească sau linişte, care îşi dedică viaţa distrugerii unui om cinstit şi nobil, al unui intelectual îndurerat de răutatea celor din jur, a cărui soartă se intersectează cu cea a lui Fantine, o prostituată bolnavă, care încearcă să îşi salveze fiica, conştientă de întunericul spre care se îndreaptă.

Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. Oscar Wilde are un har străvechi: transformă proza în poezie. Le oferă cuvintelor glas și ascultă muzica nou creată, încântat de surâsul care apare treptat pe chipul cititorului, ce îl cunoaște pe fermecătorul Dorian, tânărul speriat de viitor, care nu vrea să renunțe la frumusețea oferită de un prezent incert și plin de tentații.

Muzicalitatea și lirismul prozei, îmbinate cu savoarea păcatelor ce înfloresc sălbatic în tinerețea haotică și instabilă a lui Dorian, transformă Portretul lui Dorian Gray într-o capodoperă literară. Un roman unic și tulburător, „excentic” și lipsit de rețineri, care definește ușurința cu care un suflet poate să fie corupt, furat, vândut și ucis, doar pentru a păstra intactă perfecțiunea unei iluzii.

Dune, de Frank Herbert. Dune a fost prima mea iubire SF, iar Paul Atreides întotdeauna va rămâne unul din personajele mele preferate (ever). Herbert mi-a torturat fără milă preferații, m-a făcut dependentă de mirodenie și m-a sedus de la primul capitol. Dacă tu crezi că Martin sau Rowling sunt cruzi și vicleni, înseamnă că încă nu l-ai cunoscut pe Herbert. E malefic și diabolic, iar imaginația lui nu are limite.

Dune este un roman pe care-l trăiești. Nu-l devorezi și nu strecori semnul de carte între pagini. Savurezi fiecare capitol, pagină cu pagină. Niciodată nu mi-am găsit cuvintele când cineva mă întreba de ce îl recomand, dar sper că situația se va schimba la reread-ul din mai, când noua ediție de colecție de la Editura Nemira va poposi în biblioteca mea.

Nu e must-read. E must re-re-reread.

Sursă: Editura Nemira (Andreea Cristiana Mitran)

Shogun, de James Clavell. Deşi este al treilea roman din Asian Saga, trebuie să îl trec pe listă. În plus, fiecare volum din serie poate să fie citit ca unul de sine stătător. Cred că este cartea la care am plâns cel mai mult, din cauza căreia m-am certat cu tata două zile, care m-a întristat mai mult ca orice operă a lui Turgheniev. George R. R. Martin este diabolic? Nu i-ai citit pe Frank Herbert şi James Clavell.

Shogun este o călătorie impresionantă în Japonia feudală, unde fiecare gest are o semnificaţie diferită de cea pe care o ştim, iar majoritatea luptelor se desfăşoară prin schimburi rapide de cuvinte, fără vărsări de sânge şi victime colaterale. Intenţiile personajelor rămân ascunse, politica, strategiile militare şi onoarea înving dragostea, mila şi bunătatea, iar pe fundalul unei revolte ce ameninţă să distrugă un sentiment fals de pace şi înţelegere, un aventurier englez, inteligent şi descurcăreţ, învaţă să se acomodeze cu un trai de viaţă diferit, în timp ce se îndrăgosteşte de o femeie misterioasă, prizonieră a unei iubiri pe care nu o poate accepta, dar care îi poate oferi libertatea pe care nu avut-o vreodată.

Stâlpii Pământului, de Ken Follett. Mă doare sufletul când cineva recunoaște că numărul paginilor este o „problemă”. Prea multe? Mie întotdeauna mi s-au părut prea puține. Poate te sperie cărămizile lui Follett și, trebuie să admit, sunt aproape imposibil de cărat, însă citește măcar un capitol, unul singur, apoi înfruntă-mă și spune-mi că acele 10-15 pagini au fost îndeajuns. Follett m-a împins în trecut și m-a închis între coperte, oferindu-mi libertatea câteva sute de pagini mai târziu, când căutăm cu aviditate informații despre personalitățile și evenimentele istorice ce au transformat Stâlpii Pământului în unul din cele mai ambițioase și complexe romane pe care le-am citit.

Asiști la răsturnări de guverne și asasinate, la conspirații politice și uneltiri religioase, la fapte atât de josnice, atât de crude și de respingătoare, încât ești tentat să curmi suferința cu câteva paragrafe, doar-doar se va ivi și un licăr de speranță în viitorul personajului tău preferat. Trăiești fiorii primei iubiri și te ferești de atingerea respingătoare a sărăciei. Guști ura de pe buzele inamicului și râvnești la ce nu poți avea.

Furi, iubești, distrugi, ucizi, trădezi și minți.

Până la final, când supraviețuirea devine un mit sau un blestem.

Abia atunci vei începe să țipi.

P.S.: Simt nevoia să trișez și să mai adaug câteva cărți (nu mă pot abține): Castelul de sticlă, de Jeannette Walls, Mândrie și prejudecată, de Jane Austen, Fructele mâniei, de John Steinbeck, Zece negri mititei, de Agatha Christie, Tai-Pan, de James Clavell, O fată din bucăți, de Kathleen Glasgow. Și mai sunt. Atât de multe, atât de puțin timp. Îmi pare rău că nu pot să mi le amintesc pe toate.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.
No items found.

2 Comments

  1. Multumesc pentru recomandari!

    Reply
  2. Am bifat deja din listă Portretul lui Dorian Gray și Jane Eyre, deși cu Jane nu am reușit să ajung la un capăt. Totuși, am în wishlist multe din celelalte cărți menționate și unele, cum ar fi Dune sau Crimă și pedeapsă, cred că o să fie citite mai devreme decât mă gândisem inițial.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader