Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi ¼ – „Bătrân, dar nu mort.”

„Trăim într-o ţară liberă şi fiecare poate să ţină în casă câţi biscuiţi cu unt vrea.”

La 83 de ani şi-un sfert, Hendrik Groen mi-a (re) amintit cât de preţioasă, fragilă şi minunată poate să fie viaţa; a fost nemilos cu mine. M-a târât la ateliere de gătit şi pictat, pe terenuri de golf şi în parcuri. M-a învăţat cum „să conduc” un scuter şi mi-a arătat unde pot să ascund checul preparat de doamna Visser. M-a lăsat să-i citesc jurnalul, cel despre care vreau să îţi vorbesc acum, 365 de însemnări scrise cu ironie şi umor, cu un sarcasm absolut delicios, tonic, perfect pentru o lectură atât de fresh şi de spumoasă.

Ştiu, ştiu. Sunt „complimente” şi cuvinte nepotrivite pentru a descrie o carte, dar asta am simţit, aşa am trăit timp de 365 de zile, ca membru onorific în Badanumo, clubul „Bătrân, dar nu mort”. Dacă mi-ai fi spus că romanul Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi ¼ este atât de revigorant şi amuzant, mai bun ca orice sitcom din ultimii zece ani, probabil că l-aş fi privit cu suspiciune şi l-aş fi amânat câteva luni în plus, „hrănind” scepticismul ce mă însoţeşte zi de zi, noapte de noapte, capitol cu capitol.

Of, de ce nu pot să fiu coerentă şi să trec mai repede la subiect? De ce mă uit pierdută la Hendrik, care îmi susţine privirea chiar şi când este prins în copertă, când se abţine cu greu să nu râdă, menţinând acel poker face ce îl salvează de discuţii inutile şi prosteşti în sala de conversaţii? De ce simt nevoia să îmi vând sufletul unui Zeu Bookaholic, unei Zeiţe a Cărţilor, pentru următorul volum din serie? Simplu: pentru că atunci când iubesc o carte, sunt mai entuziasmată ca un copil ce îşi deschide cadourile în dimineaţa zilei de Crăciun. Şi vreau să îmi împărtăşesc bucuria cu toţi cititorii, indiferent de vârstă şi preferinţe.

Într-un cămin de bătrâni din Amsterdam, „supravieţuieşte” Hendrik Groen, fratele lui Ove. Nu sunt rude, nici măcar prin alianţă, dar, după câteva însemnări din jurnal, am simţit o legătură între ei, un contrast izbitor şi electrizant, ce mi-a alimentat curiozitatea şi „pofta” de citit. Dacă Ove este nesuferit, rece, distant şi un critic nemilos, Hendrik este energic, plin de viaţă, receptiv la nou, curios şi îndrăzneţ. Ce îi uneşte? Sarcasmul. Ironia. Adevărul îmbrăcat în straie comice, pentru a îndulci realitatea, devotamentul arătat (sau nu) faţă de persoanele dragi şi rolul „jucat” în comunităţile ce se formează în jurul lor: ca şi Ove, Hendrik este liantul, cel care uneşte, voit sau nu, celelalte personaje.

Viaţa într-un astfel de cămin este foarte periculoasă. În sala de conversaţii, ce ar trebui să fie redenumită sala SSS, 24/24 se desfăşoară trei activităţi: spionatul, scornitul şi, preferata tuturor, smiorcăitul. Coada la lift este interminabilă şi timpul de aşteptare variază, de la 15 minute la două ore, în funcţie de câte scutere sau scaune cu rotile rămân înţepenite. Mâncarea poate să fie considerată un deliciu, dacă papilele gustative nu mai funcţionează sau ţi-ai pierdut simţul mirosului.

„În acest cămin sunt interzise animalele, cu excepţia peştilor şi a păsărilor, <<dacă nu sunt mai mari de 10, respectiv 20 de centimetri>>, conform regulamentului de ordine interioară. Pentru ca nu cumva să ne treacă prin cap să ţinem rechini şi vulturi de mare.”

Nu vreau să îndulcesc realitatea, aşa că o să îţi spun fără menajamente cum sunt ceilalţi locatari: veșnic nemulțumiți, fie că au aflat că te simţi mai bine, iar ambulanța nu a mai fost chemată pentru tine în această săptămână, fie că ai avut mulţi vizitatori şi râsetele lor le-au deranjat somnul de prânz; suspicioşi, dacă lipseşti de la cină sau de la activităţile organizate în fiecare seară; invidioși, pentru că, să fim sinceri, cine nu te-ar invidia pe un premiu ce constă în doi biscuiţi de ciocolată, după ce ai avut onoarea să te ridici (cu greu) în picioare de la masă ca să strigi „bingo”; şi pur şi simplu ne-su-fe-riți. Şi nici măcar nu au nevoie de un motiv ca să fie nesuferiţi.

Când nu rezolvă orice dispută cu celebra explicaţie „pe vremea mea era mai bine”, se strâng în sala de conversaţii şi se plâng. Şi vaaaaaai, cât de mult se mai plâng! Gândeşte-te la un subiect, oricât de banal sau de absurd, şi îţi garantez că a fost deja discutat şi „disecat” de cel puţin cinci ori, spre neputinţa lui Hendrik, ce încearcă să zâmbească şi să fie politicos, însă simte nevoia unui coleg de discuţie pe măsură, a unui grup care să-l asigure că bătrâneţea nu e sinonimă cu moartea.

Din fericire, îl găseşte. Dar oare este prea târziu să îţi faci prieteni în al optulea deceniu de viaţă?

Majoritatea reuşesc cu greu să reziste unei plimbări de cinci minute în parc, iar suma tuturor afecţiunilor şi bolilor ar ţine jumătate din spital în priză timp de o săptămână. Membrii clubului Badanumo sunt conştienţi de problemele lor, însă refuză să îşi petreacă anii rămaşi închişi în camere sau în sala de conversaţie. Apreciază o bârfă bună şi te surprind prin limpezimea cu care analizează la rece toate altercaţiile şi disputele internaţionale, cum trec de la divertisment la politică, de la discuţii despre moarte şi sinucidere la glume şi flirturi nevinovate. Sunt rebeli, îndrăzneţi şi ştiu cum să se strecoare în sufletul tău şi să te câştige de partea lor.

Sunt o fire pesimistă şi emotivă. Mi-am impus încă de la primele însemnări să nu mă ataşez de personaje, însă rolul de observator niciodată nu mi s-a potrivit. Pe durata lecturii, am alternat momentele în care râdeam cu lacrimi, în miez de noapte, cu cele în care îmi muşcam limba ca să nu plâng. Dar pleoapele mereu deveneau grele; îi urmăream pe aceşti bătrâni adorabili cum se încurajează reciproc înainte de operaţii, cum se vizitează în spital şi reuşesc să facă haz de necaz şi în cele mai înfricoşătoare situaţii. Cum mai au puterea să zâmbească după ce alunecă şi cad, cum meditează în întuneric, în siguranţa camerei lor, la familiile pe care le-au pierdut, la nepoţii ce nu vor să îi viziteze, la copiii ce îi văd drept o obligaţie şi un obstacol în calea unei moşteniri.

„Când eşti mic, vrei să creşti. Ca adult, aşa până pe la vreo şaizeci de ani, vrei mai ales să rămâi tânăr. Când eşti foarte bătrân, nu mai ai niciun obiectiv la care să aspiri. Asta e esenţa vidului existenţei aici. Nu mai sunt obiective. Nu mai sunt examene de luat, cariere de făcut, copii de crescut. Suntem prea bătrâni chiar şi pentru a avea grijă de nepoţi.”

Spre final, mi-am dat seama că Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi ¼ este şi un roman despre singurătate. Toate ezitările şi greşelile din trecut se reflectă la bătrâneţe, între patru pereţi reci şi neprimitori, într-o îmbrăţişare de gheaţă, ce te pregăteşte pentru ultimii ani în care umbra ta va mai acoperi pământul. În cenuşa unui trecut preţios, ce ţi-a oferit minte, trup şi suflet, trebuie să înveţi din nou să trăieşti. Ca Hendrik. Şi Evert. Şi Eefje.

În clubul Badanumo, singurătatea este eradicată şi viaţa sărbătorită. Iubirea este vie şi inocentă la orice vârstă, prieteniile se leagă acolo unde te aştepţi cel mai puţin, iar când ai şi oportunitatea de a încălca regulile, nimic nu te poate împiedica să iei taurul de coarne, să-i provoci şi să-i calci pe nervi pe cei care îşi doresc cu tot dinadinsul să te împiedice să fii diferit. Altfel. Un rebel.

Îşi riscă zilnic sănătatea, dar nimic nu-l poate împiedica pe Evert Duiker să bea. Şi nu vorbim de un pahar de vin la masă sau de o „scăpare” înainte de somn, ci de coniac la micul dejun şi zeci de sticle golite în 365 de zile. Când nu flirtează cu neruşinare şi nu mănâncă nesănătos, Evert ucide peştii din acvariu, pune la cale farse noi, cu sau fără aprobarea verbală a lui Hendrik, şi rosteşte adevărul. Din păcate, nu o face cu eleganţă şi cu gândul la urmări. Nu, nici pe departe. Evert subliniază defectele celorlalţi bătrâni şi ne oferă replici memorabile, dure şi sadice. La vârsta lui, diplomaţia şi răbdarea şi-au pierdut semnificaţia. În plus, dacă nu ai ceva interesant sau amuzant de spus, stai departe de el: o să te facă să plângi în mai puţin de trei minute.

„Toţi de-aici au o opinie fermă despre biscuiții ajunşi într-un acvariu. Dar dacă întrebi pe cineva ce crede despre războiul din Siria, se uită la tine de parcă i-ai fi cerut să explice teoria relativităţii. Câţiva peşti plutind cu burta în sus e ceva mult mai grav decât un autobuz plin cu femei şi copii aruncaţi în aer într-o ţară îndepărtată.”

Edward Schermer vorbeşte foarte puţin. Preferă să îi asculte pe ceilalţi membri Badanumo şi să intervină doar când situaţia scapă de sub control şi Evert ameninţă să arunce în aer căminul de bătrâni. Dacă prinde glas, sunt şanse de 10% să înţelegi ce spune, însă atunci când se implică în discuţii şi îl vezi zâmbind relaxat, preferi să ghiceşti cuvintele în loc să-l rogi să repete.

Eefje Brand este doamna elegantă şi rafinată, cu maniere alese şi un surâs enigmatic. Când Hendrik „declară” război conducerii căminului în urma numeroaselor norme şi reguli noi impuse, drept răspuns pentru activităţile neobişnuite ale clubului, Eefje îi este alături şi îl îndrumă cu răbdare; ştie când să îl tempereze şi vede imaginea de ansamblu.

„Bătrânii, ca şi copiii, pierd în permanenţă lucruri, dar n-o mai au pe mama ca să le spună unde să se uite.”

Grietje de Boer este mi-nu-na-tă şi un model de urmat. Nu am să îţi divulg de ce este specială, doar că este curajoasă şi înduioşător de realistă. Mi-am dorit atât de mult să mă strecor în carte şi să o îmbrăţişez, să o susţin şi să îi fiu alături, să-i împărtăşesc cât de mult o admir şi… oh, aş vrea să am puterea ei, să fiu la fel de altruistă şi de corectă.

Dacă nu ar fi fost sugestia lui Graeme Gorter, probabil că nu am fi avut parte de 24 de exursii pe an. Este personajul din umbră, cu o personalitate şi o viaţă abia schiţate. Mi-ar fi plăcut să nu fie ignorat şi să fie mai activ, nu un simplu număr, o prezenţă în plus la întrunirile clubului.

Ai putea să te bucuri de viaţă la optzeci de ani? Să te îndrăgosteşti? Să îţi fac prieteni noi? Hendrik, fratele energic şi plin de viaţă al lui Ove, spune că „da”. Eu sunt foarte departe de acea vârstă, dar, indiferent dacă o voi atinge sau nu, sper că la bătrâneţe (şi nu numai) îmi voi reaminti de Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi ¼ şi că voi râde din nou. Important este să nu uit unde voi pune cartea.

P.S.: Romanul a fost ecranizat într-un serial de 12 episoade: Het geheime dagboek van Hendrik Groen.