Inspectorul criminalist Fabian Risk a părăsit Stockholmul împreună cu soţia sa, Sonja, şi cei doi copii ai lor, pentru a începe o viaţă nouă în oraşul natal, Helsingborg. Deşi şi-a planificat o vacanţă de şase săptămâni înainte de a începe lucrul la noul loc de muncă din cadrul Brigăzii Omucideri a poliţiei, după doar câteva ore de la sosire este rugat să investigheze o crimă de o violenţă extremă. Corpul lui Jörgen Pålsson, unul dintre colegii de clasă ai lui Risk, a fost descoperit cu ambele mâini tăiate. Curând sunt găsite cadavrele altor colegi, iar Risk se vede angrenat într-o cursă contracronometru: vor putea prinde criminalul înainte ca acesta să ucidă întreaga clasă?
Goodreads: 3.87
Am citit sute de thrillere și de romane polițiste, însă puține se compară cu Victimă fără chip, debutul lui Stefan Ahnhem, la nivel de violență și tortură. Un criminal în serie meticulos și înfricoșător de inteligent. Un șir aparent nesfârșit de victime, crime simbolice, păcate din copilărie. Un jurnal misterios pe care nu l-am considerat un indiciu, evaluat greșit de la prima însemnare. Aș putea spune că m-am păcălit singură, mult prea grăbită să finalizez o ipoteză cu informații înșelătoare, atent pregătite pentru cititor. Am picat în capcană și prăbușirea a fost dureroasă, romanul având cel mai mult de suferit.
De ce? Fiindcă mi-am dorit să-l rănesc, atât cât poate să fie rănit un roman, să-l arunc de câteva ori pe geam, de fiecare dată de la alt nivel, furioasă pe autor și dezamăgită de incompetența Brigăzii de Omucideri din Helsingborg. Voiam să rup paginile cu însemnările din jurnal și să împiedic lovitura finală a criminalului, să-l avertizez pe Fabian Risk și să țip când mi-a fost dezvăluit trucul decisiv, cu toate că, în „inocența” mea de martor mut, am tot sperat că se vor înmulți obstacolele, eliminându-mi astfel temerile.
Victimă fără chip este un thriller care te epuizează psihic. Încerci să strângi din timp indiciile și să recunoști semnalele de alarmă, să fii cu câțiva pași înaintea criminalului și să ghicești identitatea următoarei victime, însă toate eforturile tale sunt sortite eșecului. Este mai rapid și mai inteligent ca tine. Își cunoaște prada și o urmărește. Pândește momentul oportun, apoi pune în practică un scenariu plănuit cu meticulozitate. Nu poți să te miști sau să reacționezi. Nu ai de ales: capitol cu capitol, numărul victimelor crește. Le ești alături până în ultima clipă, când aștepți apariția Brigăzii de Omucideri, când speri că forțele de ordine vor bifa o victorie în dreptul lor, iar legistul va beneficia de o noapte liberă, dar știi că dorința nu o să îți fie prea curând îndeplinită.
„Numele lui era pe toate buzele, și totuși nu-l recunoștea nimeni. Înainte poate că i-ar fi plăcut să fie câteva zile în lumina reflectoarelor, dar nu acum. Dorea mai mult. Când avea să isprăvească, nimeni nu va mai putea vreodată să-l treacă cu vederea sau să-l uite.”
Inspectorul criminalist Fabian Risk părăsește Stockholmul ca să se întoarcă în orașul natal, Helsingborg. Îl așteaptă șase săptămâni de vacanță involuntară, multe cutii de despachetat, câteva oportunități ca să-și recâștige soția, să o asigure că încă o iubește și că sunt împreună, la bine și la rău, un fiu dependent de telefon, o fiică cu spirit de aventură și… un criminal în serie. Nu știa că Fabian are nevoie de timp de acomodare și de câteva săptămâni alături de familie. I-a ucis cu bestialitate un fost coleg de clasă, tăindu-i mâinile, iar acum plănuiește o reuniune pe celălalt tărâm, decis să fie recunoscut și să le ofere suedezilor un nume pe care nu-l vor uita prea curând.
Curiozitatea și datoria îl atrag pe Fabian Risk în mijlocul anchetei. Simte că este legat de caz; poate chiar îl cunoaște pe criminal. Are informații prețioase pentru Brigada de Omucideri, o viziune din interior, însă, în loc să le câștige încrederea noilor săi colegi, preferă să acționeze nechibzuit și să ignore toate sfaturile legate de teamwork. Impulsivitatea îl transformă într-un personaj greu de apreciat sau de înțeles. Uneori, pare protagonistul dintr-un film de groază de duzină: explorează case sau zone abandonate fără să-și anunțe intențiile, nu ia în considerare iconița care îl atenționează „lipsă semnal” și refuză să-și împărtășească teoriile, de parcă ar putea să îi pună în pericol pe cei din jur dacă îi ajută să schițeze profilul criminalului.
„Dar ce e, de fapt, mai rău? Să se ia lumea de tine sau să fii ignorat cu totul și tratat ca și cum n-ai exista?”
Este un tată mediocru și un soț apatic. Oricât de greșit sună, ancheta a venit ca un colac de salvare: acum nu mai trebuie să gestioneze problemele din familie sau să facă small talk cu copiii săi. Dacă apar din când în când la masă sau îi răspund la mesaje, înseamnă că totul e bine și că nu au nevoie de el. Vor avea timp mai târziu, poate anul viitor, să vorbească despre excursiile amânate săptămână de săptămână, o adevărată corvoadă pentru un tată care afirmă că își iubește necondiționat familia.
Fabian este dependent de caz și adrenalină, de vânătoare, pericol și provocări, însă mie nu-mi pasă ce explicații folosește drept scuze: ar trebui să îi fie rușine pentru reacțiile sale. Cred că aceasta a fost intenția autorului de la bun început: a vrut să ne ofere un protagonist complex și egoist, predispus să comită un număr impresionant de greșeli înainte să realizeze că faptele sale sunt eronate. Le confirmă suspiciunile colegilor și nu poți să nu te întrebi: de ce s-a mutat în orașul natal? Cine sau ce l-a convins să părăsească Stockholmul?
„Nu înțelesese cu adevărat cruzimea copiilor decât după ce a crescut. Spre deosebire de bunătate, care trebuia să fie învățată, hrănită și dezvoltată, răul exista firesc din naștere și devenea din ce în ce mai iscusit odată cu trecerea anilor.”
Sunt atât de obișnuită cu echipe unite și cu familii „ușor” disfuncționale la locul de muncă, cu inspectori ce muncesc zi și noapte, șapte zile pe săptămână, și ofițeri începători care își riscă viețile fără să ezite, sperând să evite săvârșirea unei noi crime, încât am rămas șocată de indiferența și dezinvoltura Brigăzii de Omucideri din Helsingborg. Membrii echipei sunt prea liniștiți, mai ales în condițiile în care recunosc că nu sunt obișnuiți cu astfel de cazuri sau adversari. Asta nu îi împiedică să organizeze grătare și să aștepte până a doua zi să verifice un indiciu, sau să plece din oraș pentru a-și sărbători aniversarea căsătoriei.
Ce pot să spun? Sunt foarte dedicați. Singurul care iese în evidență este criminalistul Molander, un geniu cu o imaginație bogată, exagerat de sictirit și de nervos în anumite momente, de parcă ar vrea să-i reproșeze criminalului că îi pune mintea la contribuție și îl împiedică să aibă o săptămână lejeră la birou.
Ironia? Toate aceste elemente „negative” m-au fascinat: este refreshing să citești un thriller diferit, de la cum acționează echipa de investigație la comportamentul protagonistului. Victimă fără chip sparge „rețeta clasică” și ne amintește că un gen literar trebuie să ne surprindă în permanență. Poate (că) unii dintre voi veți trece la un moment dat de partea criminalului, care pare un justițiar diabolic, decis să ignore „litera legii”. Sunt tentată să vă judec și să vă previn, însă prefer să-l las pe Fabian Risk să vă fie ghid, chiar dacă o să vă abandoneze de câteva ori pe parcursul lecturii.
„N-am mai spus asta nimănui. Dar, ca să știi, m-am gândit deja să sar. De mai multe ori, dar n-am destul curaj. Încă nu. Am obosit al dracului de tare să-mi fie frică. Durează deja de mai mult de șase luni. Frică să mă duc la cantină și să mănânc. Frică în pauză. Frică să nu fac vreun lucru prostesc în clasă. Frică de cei care îmi fuseseră prieteni. Frică să merg acasă. De ce o să se întâmple după vacanță.”
Ritmul este neobișnuit de lent pentru un thriller. Sunt câteva capitole care acționează ca un semn de carte: la prima vedere, par de umplutură, și simți nevoia să iei o pauză de la citit, așa cum mai trebuie să ia și criminalul de la ucis, însă Stefan Ahnhem extinde în permanență tabla de joc, oferindu-i antagonistului noi șanse să te uimească și să te șocheze. Lucrezi la diferite teorii, imaginația fiindu-ți constant provocată de însemnările din jurnal. Primești treptat informații despre colegii lui Fabian și îți reamintești cât de răi pot să fie copiii. Cât de meschini. Cât de cruzi. Oare criminalul a fost o victimă în copilărie? Ținta ideală pentru agresori, iar acum vrea să se răzbune? Orice e posibil.
Politica își joacă și ea atuurile în Victimă fără chip. Nici nu poți să îți imaginezi cât de nervoasă eram când urmăream „atacurile” dintre suedezi și danezi. E uimitor cum anchetatorii își pun singuri bețe în roate, oferindu-i criminalului șansa să scape sau să distrugă o dovadă care i-ar confirma identitatea. Noroc cu Dunja, singura care riscă și participă all-in la vânătoare. Sper să mă reîntâlnesc cu ea și în următoarele romane din serie: are toate șansele să devină personajul meu preferat (însă nu-ți pot spune de ce).
Un sfat, take it or leave it: fii bun, răbdător și înțelegător cu colegii tăi de clasă. Niciodată nu știi când se vor răzbuna pe tine. Nu mă crezi? Citește Victimă fără chip. O să te impresioneze/șocheze imaginația criminalului.
