Sinuciderea Ielelor · Ana Mănescu – „Ne-au luat veșnicia și stelele”

„Dar noi ar fi trebuit să ştim mai bine, noi, care călătoream printre stele într-o clipire, care ne înţelegeam fără glas, care vedeam fără să avem ochi măcar. Însă ne-au stricat oamenii noştri.”

Perfecţiunea nu există, dar cere să fie atinsă. Râvnită. Dorită.

Cuvintele sunt armele scriitorilor şi duşmanul nostru: ne transformă din cititori în prizonieri, ne răpesc între pagini şi refuză să ne elibereze, țes legende şi mituri, lumi aflate la marginea dintre realitate şi ficţiune, iluzie şi dorinţă, Bine şi Rău. Suntem atraşi de întuneric, de forţa ce sălăşluieşte în umbre, de tot ce este interzis şi periculos, ocrotiţi în necunoaştere de lumină, singurul aliat, adeseori respins din dorinţa de a descoperi ce se află de cealaltă parte.

Cuvintele au voinţă proprie şi se răscoală în fața scriitorilor. Îi torturează şi îi provoacă, aproape cu neruşinare, pentru ca ei să îşi înăbuşe reţinerile şi să înlăture zăvorul închisorii. Acolo, în cea mai îndepărtată temniţă, îi aşteaptă inspiraţia, bântuită de vise şi de posibilităţi infinite, ocrotitoarea unui potenţial imens, ce trebuie fructificat şi înţeles. Scrii şi rescrii, editezi şi redactezi până la sânge, tai şi o iei de la capăt, cu forţe slăbite, dar cu o ambiţie nouă, completată de o voinţă proaspăt dobândită.

Cred că aşa s-a simţit Ana Mănescu în anii în care a lucrat a scris la volumul de proză scurtă fantastică Sinuciderea Ielelor. La lansarea de la Bookfest, când în sfârşit am avut oportunitatea să ne cunoaștem face-to-face şi să vorbim, am rămas fără glas şi fără cuvinte, de parcă nu mă puteam decide ce să îi spun prima oară, cum să mă comport în preajma ei. Voiam să o felicit şi să o îmbrăţişez, să vorbim puţin despre trilogia All Souls şi să discutăm despre acea iubire de nedescris pe care o avem pentru literatura fantasy. Nu îmi amintesc exact ce am zis şi cum am reacţionat, dar mi-am amintit abia când am ajuns acasă, după zece ore la salonul de carte, că nu am poză cu Zâna.

„Ard pentru tot ce nu voi face, pentru sutele de ani pe care nu îi voi trăi şi pentru miile de lecţii pe care nu le voi învăţa, ard pentru iubirile pe care nu le voi simţi, pentru cascadele dulci sub care nu voi înota, pentru monştrii pe care nu îi voi găsi şi pentru toate incendiile din oraşe, din păduri şi din apocalipse, ard pînă cînd se va instala răceala unei morţi mult prea apropiate, ard pînă cînd mă voi stinge în spuma stelelor.”

Am citit Quasar şi Stresul dintre orgasme, însă, de departe, Sinuciderea Ielelor este romanul meu preferat de la autoare. Pagini învelite în praf de zână, povești nemuritoare, rescrise într-un stil liric şi melodios, ce o defineşte pe Ana în moduri nebănuite chiar şi de autoare. Nu spun că nu ar trebui să abordeze şi alte genuri literare, dar supranaturalul o cheamă. O vrăjeşte în acelaşi fel în care ne-au sedus legendele despre prinţese, sirene şi iele, balauri, monştri şi „căpcăuni”, acei căpcăuni cu chip uman, educaţie aleasă şi maniere ireproşabile ce scapă nepedepsiţi şi mint cu uşurinţă, doar pentru că resping negura ce ne face speciali, diferiţi… unici.

În Sinuciderea Ielelor, Ana scrie despre temeri, dorințe și poveștile copilăriei, despre cât de ușor este să îți renegi moștenirea și să îți schimbi destinul, despre curajul cu care întunericul este îmbrățișat, iar răul, sub diverse înfățișări, până la urmă, acceptat. Scrie despre pasiunea cu care visele sunt urmărite şi, într-un final, revendicate, despre obstacolele ce ne împiedică să ne acceptăm spiritul, rebel, vulcanic şi de neînţeles, umbra ce supravieţuieşte doar când este atinsă de lumină, respinsă prin fiecare pas îndreptat în direcţia greşită.

„Însă ce mă uimise cel mai tare în întreaga mea existenţă de cercetător al trecutului era faptul că viitorul, acel timp la care noi nu ne gîndeam niciodată, mă prinsese în ghearele sale, îmi răpise copilul şi îl înlocuise cu o persoană mult superioară mie, care îmi spusese pe bună dreptate toată viaţa ei să o las.”

Muzicalitatea stilului mi-a (re)confirmat o bănuială mai veche: Ana este (şi) o vrăjitoare a cuvintelor. Se simte munca şi dăruirea cu care a selectat fiecare cuvânt, gustându-l cu acea ferocitate a scriitorilor ce lucrează dincolo de epuizare, până când şi ultima picătură de cerneală a fost absorbită din călimară, pătând pergamentul cu zeci de schiţe şi variante, în căutarea celei potrivite, aproape de perfecţiune.

Poveştile nu ar trebui citite, ci interpretate, cântate. Şi nu de oricine, ci de un bard îmbrăcat în veşminte colorate, care valsează printre curioşi şi fură inimile cititoarelor. Recită în ritm cu bătăile din ce în ce mai accelerate ale inimii, atinge cu sfială o încheietură, unde pulsul explodează delicat sub piele, un ecou al curajului cu care eroina îşi îmbrăţişează chemarea şi rupe sforile ce i-au interzis să fie cine îşi doreşte. Poate chiar ce îşi doreşte.

„- Ai grijă ce-ţi doreşti.

– Şi cît de clar o rosteşti.”

Felinele se strecoară printre pagini, din poveste în poveste, şi îşi împletesc destinul cu cel al eroinelor. Nu se ascund de cititori, sub o plapumă pufoasă sau în coșulețul de pe hol, unde observă, simt şi ascultă tot. Pisicile par să încurajeze paranormalul, chiar să-l dezvolte, fără a pune în pericol vieţile celor din jur. Ele percep ameninţările din întuneric şi secretele trecutului, în rol de observatori, prieteni, aliaţi şi martori. Simpla lor prezență pare să atenueze conflictul şi să le ofere fetelor imboldul necesar pentru a căuta răspunsuri şi a descoperi adevărul.

„Cerul te hipnotizează şi apa te înveleşte, iar tu nu poţi trăi în oglinda stelelor.”

Nereida, Sinuciderea Ielelor şi În căutarea zmeului pierdut sunt poveştile mele preferate. Dacă m-ai pune acum să îţi spun de ce, nu sunt în stare să-mi găsesc cuvintele şi argumentele. Oricât de pueril sună, au avut acel „ceva” ce a rezonat cu o parte din fiinţa mea, o credinţă, o enigmă sau o dezvăluire care mi-a oferit un moment de tensiune, urmat apoi de o clipă de relaxare şi uşurare, când vălul dintre lumi s-a evaporat (din nou) şi mi-am amintit unde mă aflu.

Am auzit chemarea din adâncuri, vocea trecutului, glasul miturilor şi al basmelor. Oh, cum le-aş schimba! Ana le-a oferit culoare şi forţă, sânge şi ispăşire. Le-a modelat după o viziune îndrăzneaţă, în care Răul nu ia întotdeauna chipul unui balaur sau al unui zmeu, ci pe cel al omului, nevinovat în mijlocul mulţimii, protejat de înfăţişare şi trădat doar de intenţii şi gânduri. Intenţii şi gânduri mascate, ce niciodată nu vor apărea pe hârtie sau nu vor fi rostite de buzele celui păcătos.

Sinuciderea Ielelor este un volum ce sfidează timpul, o carte contemporană ce rescrie trecutul şi provoacă viitorul. Draga mea Ana, dacă vreodată te vei hotărî să te opreşti din scris, voi trimite toate spiritele la fereastra ta, să se dueleze cu pisicile şi să îţi lase mesaje în aburii ce îmbracă oglinzile, pentru că un talent ca al tău trebuie şlefuit în continuare şi „imortalizat” în scris, pentru ca noi, nemuritorii, să ne putem bucura de el. Bine, au şi muritorii drepturi, dar noi suntem prioritatea. Miau!