Oceanul care ne desparte · Tahereh Mafi

La câteva săptămâni după atacurile de la 11 septembrie, o tânără musulmană este urmărită până acasă și atacată. Hijabul e folosit ca o armă, iar eșarfa o strânge cu putere de gât. O amenințare. Un avertisment. O reacție în lanț aparent imposibil de oprit. A fost agresată în plină zi, în plină stradă, însă privirile tuturor au alunecat pe lângă ea. Nu au văzut, nici măcar nu au reacționat. Prejudecățile și rasismul scapă de sub control în Oceanul care ne desparte, un roman-mesaj prin care Tahereh Mafi, autoarea seriei Atingerea lui Juliette, ne invită să aruncăm o privire în spatele cortinei, unde aflăm un adevăr dureros de acceptat: indiferența poate să ucidă.

Stereotipurile întotdeauna vor exista. Le folosim zilnic și, la un anumit nivel, suntem legați de ele. Ne manipulează percepția asupra lumii înconjurătoare, sunt primul semn de judecată, chiar și involuntară, pun baza unor păreri preconcepute și distrug cu o ferocitate înfricoșătoare viitorul unor persoane care abia își descoperă ambițiile și talentele. Poți să (te) minți, dacă te simți mai bine, dar și tu ai gândit așa.

Oare cât de des am auzit că sportivii sunt limitați (mă doare să spun „proști”), și că majoretele sunt ușuratice, aventuri de o noapte? Tocilarii trebuie neapărat să fie urâți și să aibă o garderobă de care toți să își bată joc, fetele obișnuite, care nu au bursă din primul an la grădiniță sau nu sunt regine ale frumuseții, sunt ignorate și nu au voie să aibă o părere, vedetele sunt adorate și detestate în egală măsură, cei care fumează/beau/se droghează sunt lipsiți de viitor și persoane non grata (dacă stai cu ei, ai reputația compromisă), iar lista e abia la început. Și am adus în discuție doar anii de liceu.

La prima vedere, pare că ne place să fim răi. Să denigrăm. Să înjosim. Să distrugem. Mereu va exista un motiv, ceva de care ne putem lega. Toți colegii mei au fost ținte, la un moment dat, chiar dacă nu erau conștienți de acest lucru. Și eu am fost. Poți să încerci să fii perfect, să îți ascunzi toate defectele și să îi tratezi pe toți cu indulgență și cu bunătate, să întorci celălalt obraz și să taci, sperând că astfel vei evita un conflict de o amplitudine mai mare, dar atunci devii laș, ușor de manipulat și folosit.

Nu există o variantă potrivită, corectă, însă abordarea lui Shirin este foarte interesantă și te pune pe gânduri. În 2002, la un an după atacurile sinucigașe, Shirin este ținta prejudecăților și stereotipurilor. Este jignită, brutalizată, respinsă, ignorată sau persecutată, în funcție de „norocul” din ziua respectivă. Nimeni nu pare să-i respecte intimitatea și deciziile; este judecată pentru că alege să poarte hijab și criticată pentru că nu arată „ca o americancă”. Ironia este că majoritatea insultelor nu au sens sau sunt greșite, însă bullying-ul nu are nevoie de logică, doar există, atacă și își distruge victimele.

Însă Shirin nu este o victimă. Toți o consideră înspăimântătoare, o reputație ce menține un zid între ea și restul lumii. Știe că nu are rost să se acomodeze cu noul oraș sau să încerce să-și facă prieteni. Poate să trăiască în „cochilia” ei și să-și ascundă nevoia de a aparține unui grup. De a avea un aliat. Dar i-ar plăcea să fie ascultată, înțeleasă și respectată. E trist, însă nici măcar nu știe cum să reacționeze atunci când cineva se poartă frumos cu ea; vede doar motive ascunse și capcane.

E o musulmană, prin urmare „merită” să sufere și să fie obligată să plece. E o rușine, doar uită-te la culoarea pielii! Uită-te cum se îmbracă! Refuză să participe la activitățile extrașcolare și nici măcar nu este sociabilă. Așa este percepută la școală, însă situația se schimbă, dar nu neapărat în bine, când îl cunoaște pe Ocean.

Răsare din întuneric și regrete – un alt stereotip, băiatul chipeș și popular, amuzant și sensibil, cu o viață aparent perfectă. E greu să nu-l simpatizezi pe Ocean. Am căutat cu lupa un defect și singurul care sare în evidență este tendința lui de a-și cere scuze pentru orice. E dureros de naiv, cinstit și direct. Întotdeauna spune tot ce gândește și nu realizează cât de crudă poate să fie lumea, că oamenii pot să fie rasiști și violenți.

Din nou, involuntar, la fel ca Shirin, îl integrăm în câteva subcategorii care îi transformă calitățile în defecte. Persoanele prea bune sunt neobișnuite, atipice. Ne așteptăm la lucruri rele din partea lor, obișnuiți să fim dezamăgiți. Dar Ocean are dreptul să aibă dreptul la replică, are dreptul să își spună povestea și are dreptul să riște, fără să-și sacrifice talentele și viitorul pentru propriul său hobby, unul ce îi dictează cum ar trebui să își petreacă fiecare minut de libertate. Sau, mai bine zis, cu cine.

„Oamenii – mai ales bărbații – susțineau că femeile musulmane poartă eșarfe pe cap ca să facă pe modestele sau ca să încerce să-și ascundă frumusețea, și știam că sunt și femei care chiar simt asta. Nu mă puteam pronunța în privința tuturor femeilor musulmane – nimeni nu ar fi putut –, dar era un sentiment cu care nu eram deloc de acord. Nu consideram că frumusețea unei femei se poate ascunde.

Femeile mi se păreau superbe orice ar fi purtat și nu consideram că datorează nimănui nicio explicație cu privire la alegerile lor vestimentare. Femei diferite se puteau simți bine în ținute diferite.

Și toate erau frumoase.”

Mi-a plăcut dinamica dintre Shirin și Ocean, antiteza dintre personalitățile lor, cum ea este vulcanică și îndărătnică, mereu pregătită să sară la bătaie, să atace, iar el este calm și visător, sătul să își ascundă sentimentele și să mențină vie o iluzie ce îl face nefericit. Sunt atât de diferiți, la o vârstă atât de fragedă. Povestea de dragoste nu ne oferă ceva nou: e dulce-amară, inocentă, iar ei descoperă împreună cât de reconfortant este să ai alături o persoană care nu te judecă după aparențe și te protejează orice ar fi.

Tahereh Mafi (toate romanele autoarei sunt disponibile pe Libris) ne arată cât de limitată poate să fie lumea înconjurătoare. Oamenii au păreri preconcepute și abia așteaptă să-și manifeste ura, fără să se gândească la consecințe. Răul crește și se răspândește cu o viteză alarmantă, corupându-i până și pe adulți, de la care ai alte așteptări. Vrei să aibă o părere lucidă, să judece înainte să amenințe, să gândească înainte să acționeze. Vârsta nu le oferă un avantaj, nici măcar experiența necesară înlăturării unui astfel de conflict rasial. Se strecoară și ei în mulțime, aruncă orbește cu pietre, iar la final… la final ți se face silă de ei. Scuzele sunt inutile, de umplutură. Dar lor nu le pasă. „Oricine” poate să greșească. Dar nu „oricine” poate să fie iertat.

„Nu mai deosebeam oamenii de monștri.”

Mi-ar fi plăcut ca autoarea să insiste mai mult pe partea de breakdance, nu doar să îmi prezinte tehnicile și să se limiteze la câteva pagini în momentele-cheie, când antrenamentele și dansul o salvează pe Shirin și îi oferă puțină speranță. Renaște când alunecă pe podea la repetiții, când stă în mâini și se pierde pe ritmul muzicii. E fericită, entuziasmată și nu se teme să zâmbească. E de nerecunoscut.

Personajele secundare sunt ușor de uitat, singura excepție fiind Navid, fratele dislexic al lui Shirin, delicios de ironic, altruist și un prieten de nădejde; mi-am pus speranțele și într-un profesor, dar… a dispărut mult prea repede (potențial irosit). În ceea ce privește stilul, am încercat să nu fiu influențată de seria Atingerea lui Juliette, fiindcă nu ar avea sens să fac o comparație, dar dialogurile mi s-au părut puțin cam seci, unele paragrafe s-au întins la infinit, iar câteva idei se pierd sau sunt puse la grămadă, în loc să fie dezvoltate liniar.

Însă monologurile lui Shirin? Gândurile ei? Superb transpuse pe hârtie. Vocea ei transformă Oceanul care ne desparte într-o declarație pătimașă de independență, un strigăt al cărei ecou e preluat mult prea târziu de cei din jur, orbiți de prejudecăți și influențați nociv de principii străine. Oricât de mult și-ar dori să fie fericită, chiar și de una singură, Shirin știe că are nevoie de prieteni și de afecțiune. Însă e greu. E foarte greu.

Cum să ai încredere, cum să speri la o lume mai bună, când prima impresie e o sentință nedreaptă? Când ignori în loc să ierți? Când distrugi în loc să salvezi? Schimbarea este posibilă, așa cum descoperim și în Oceanul care ne desparte, dar nu îndepărtează ororile trecutului. Le iartă. Le ascunde. Dar niciodată nu le îndepărtează. Nu de tot.