Văduva · Fiona Barton – „A trebuit să păstrez şi secretele lui, şi pe ale mele.”

Cărți Recenzii
Comandă
7

Bun

Văduva · Fiona Barton – „A trebuit să păstrez şi secretele lui, şi pe ale mele.”
Văduva · Fiona Barton – „A trebuit să păstrez şi secretele lui, şi pe ale mele.”

În ziua în care inspectorul de poliție Bob Sparkes i-a bătut la ușă și a început să pună întrebări, Jean Taylor a adoptat un rol pe care îl mai jucase, intermitent, și înainte. Un rol care le-a permis ei și soțului ei să meargă mai departe când necazurile se acumulau...

Dar soțul ei a murit cu o săptămână în urmă, iar Jean nu mai trebuie să se prefacă.

Goodreads: 3.49

Gen carte:, An publicare carte:Editură:Autor:

„A trebuit să păstrez şi secretele lui, şi pe ale mele.”

Niciodată nu le vezi; sunt mereu în umbra lor, atât de aproape de sursa răului, încât îşi pierd identitatea. Le uiţi sau le ignori chipurile, chiar dacă ochii lor mereu încearcă să îţi susţină privirea. Stau în boxa martorilor şi aşteaptă sentinţa, punând în balanţă adevărul şi minciuna, cât pot şi au voie să îţi spună: până la urmă, o declaraţie sau o mărturisire din partea lor are puterea de a trimite pe cineva drag în spatele gratiilor.

Sunt mereu acolo, prezente: în reportaje, anchete şi interviuri, pe prima pagină a ziarelor şi a revistelor, martorii-cheie, pe care procurorul trebuie să-i păcălească, să-i demaşte sau să-i convingă să trădeze pentru a-şi câştiga cazul. Sunt mame, fiice, soţii şi nepoate, iar în romanul de debut al Fionei Barton avem oportunitatea să o cunoaştem pe Jean Taylor. Văduva.

Este greşit să spui că ești fascinat, chiar şi la nivel academic, de un criminal? De felul în care gândeşte, de limitele peste care mintea lui alege să treacă pentru a săvârşi o faptă atât de meschină, de nedescris, încât singura explicaţie acceptată de majoritatea celor implicaţi, direct sau indirect, este nebunia? Ce îl motivează, ce îl declanşează?

După numeroase studii şi teorii, profilul psihologic reuşeşte să schiţeze doar o imagine de suprafaţă, de multe ori înşelătoare dacă vinovatul este o persoană inteligentă şi raţională. „Nebunia”, subtil mascată, te împinge spre supoziţii eronate. Pierzi timp preţios, martorii încep să îşi reconsidere declaraţiile, iar dovezile sunt uitate. De ce? Pentru că intervine mass-media, iar influența presei poate să fie pivotul decisiv în finalizarea anchetei şi condamnarea acuzatului. Sau, cum atestă numeroase cazuri celebre din trecut, pivotul decisiv în salvarea acuzatului.

De data aceasta, stăm departe de (presupusul) vinovat. Avem oportunitatea să-l cunoaştem doar din prisma soţiei sale, din amintirile păstrate cu sfinţenie de Văduvă, care, după moartea jumătăţii sale, simte nevoia să vorbească şi să elucideze o enigmă ce încă îi bântuie pe cei implicaţi în anchetă. Jean Taylor şi-a jucat impecabil rolul, însă acum nu mai are niciun motiv să mintă. Nu mai are pe cine să protejeze, de cine să se ascundă. Martorul-cheie, invizibil pentru o bună parte din timp, deţine acum toată puterea. Dar oare poţi să ai încredere în Văduvă?

Îndrăzneşti să afirmi că îl cunoşti pe cel de lângă tine, că îi ştii aproape toate secretele şi nemulţumirile, visele şi dorinţele. Nu te deranjează că preferă să nu îţi împărtăşească anumite lucruri: toţi avem nevoie de un spaţiu personal, de timp în care să fim singuri. Dar nimic nu te poate pregăti pentru acea bătaie în uşă, pentru insigna strălucitoare fluturată în faţa ochilor tăi, pentru glasul aspru al poliţistului ce îţi caută soţul, acuzat de răpire şi crimă. Abia când şocul începe să scadă în intensitate şi îți revine auzul, îţi dai seama că ai trăit timp de zeci de ani alături de un necunoscut. Un străin cu mâinile pătate de sânge. Sau este doar o neînţelegere şi soţul iubitor este nevinovat?

„- Atunci când vorbeşti cu oameni adevăraţi – oameni lipsiţi de orgolii sau care nu au nimic să-ţi vândă –, se poate ajunge la o dezgolire completă în faţa celuilalt, la o intimitate intensă, care exclude pe oricine altcineva.”

Mi-a plăcut abordarea Fionei Barton, cum a construit acţiunea romanului, desfăşurată pe două axe temporale, în jurul soţiei acuzatului. Jean Taylor este o fire introvertită şi o femeie ce nu are o părere foarte bună despre ea însăşi. Involuntar, ai tendinţa să uiţi că se află în cameră. Vorbeşte puţin, iar când este speriată se retrage în spatele bâlbâielilor şi al lacrimilor, asemenea unui copil prins cu o minciună. Vrea să îşi protejeze soţul şi are încredere deplină în el, cu toate că sămânţa îndoielii este, într-un final, plantată, aşteptând acum doar momentul prielnic ca să crească.

O vedem pe Jean Taylor în numeroase ipostaze: soţia veselă, recunoscătoare pentru o viaţă frumoasă alături de un soţ iubitor şi atent, femeia înfricoşată şi neîncrezătoare, care refuză să accepte ce i se întâmplă, că totul se poate schimba atât de repede, martorul ce însoţeşte peste tot acuzatul, în rol de prieten şi aliat, obligat să înfrunte toate injuriile şi reproşurile, furia şi ura ce sunt îndreptate (şi) asupra sa, iar, la final, văduva, un personaj cu numeroase secrete şi motivaţii ascunse, un glas nou, în aparenţă mai calm şi încrezător, pregătit să ofere răspunsurile mult râvnite, aşteptate de o lume întreagă.

Din păcate, văduva nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. A fost un personaj intrigant, însă potenţialul a fost risipit de autoare. Au fost momente confuze, în care nici Jean Taylor nu mai ştia cine este sau cum trebuie să se comporte. Mi-a dat sentimentul că îşi pregătise din timp toate discursurile şi răspunsurile, apoi a uitat scenariul sau nu a mai fost de acord cu el. Alternează între toate cele patru ipostaze enumerate mai sus şi îţi e greu să simţi empatie pentru ea, cu atât mai mult când constaţi că nici după moartea soţului ei nu este pregătită să renunţe la mască şi să ne împărtăşească gândurile sale. Nimeni nu o ameninţă, se află în siguranţă: de ce sau de cine se mai teme?

„Mă uit la mine însămi.

Nu-mi vine să cred că sunt aici.

Nu-mi vine să cred că am acceptat să vin.”

Ca şi în Fata dispărută (poţi să citeşti primele pagini pe Libris.ro), avem parte de un personaj colectiv: presa se uneşte cu publicul, făcând front comun împotriva lui Glen Taylor. Îi distrug credibilitatea şi îi vânează toate greşelile din trecut, căutând un tipar, indicii care ar putea să ajute ancheta aflată în desfăşurare. Pe o perioadă îndelungată, observăm impactul pe care îl are răpirea Bellei, cum vestea este preluată şi transformată într-o mişcare de protest şi o scuză pentru ca reporterii şi jurnaliştii să sape în continuare, să se implice pe plan profesional şi personal într-un caz ce îi va implica pe toţi. Nu, nu exagerez. Numărul creşte exponenţial, în ritm cu desfăşurarea anchetei.

La început sunt câţiva zeci de oameni, vecini, prieteni şi cunoscuţi, care apreciază cele cincisprezece minute de faimă şi vor să atragă lumina reflectoarelor şi în direcţia lor. Oferă declaraţii mincinoase sau înşelătoare, văd, aud şi cred orice i-ar putea interesa pe reprezentanţii presei, fără să îşi dea seama de numeroasele obstacole adăugate: pentru că fiecare oră pierdută, fiecare minut folosit pentru a urma o pistă falsă, scad şansele forțelor de ordine de a o găsi pe Bella.

Apoi, sunt sute. Mii. Zeci de mii. Sunt cei care urmăresc zilnic ştirile şi citesc toate ziarele şi revistele în aşteptarea unui deznodământ fericit. Sunt cei care organizează campanii şi participă la proces, curioşi să-l vadă pe bărbatul care a răpit un copil de doi ani şi îşi susţine cu atâta dezinvoltură nevinovăţia. Sunt cei care abia atunci realizează cât sunt de norocoşi şi părăsesc în grabă camera, oraşul sau statul pentru a ajunge la cei pe care îi iubesc, să se asigure că sunt bine şi că nimeni şi nimic nu îi poate răni. Dispariţia Bellei are efectul unui semnal de alarmă.

Dacă entuziasmul meu a scăzut puţin după ce am cunoscut-o (cu adevărat) pe văduvă, am avut o surpriză neaşteptat de frumoasă atunci când Fiona Barton i-a introdus în poveste pe jurnalista Kate Winters şi pe inspectorul de poliţie Bob Sparkes. Serios acum: de ce nu au o serie dedicată? În Copilul, al doilea roman al autoarei, Bob abia dacă apare, iar legătura dintre el şi Kate are toate ingredientele necesare pentru a adăuga acel je ne sais quoi acţiunii.

În timp ce Kate este vulcanică, îndrăzneaţă şi isteaţă, o jurnalistă cu integritate, care simte şi trăieşte fiecare ştire, oferind materiale de calitate, fără să manipuleze publicul (sunt şi excepţii, dar sunt limite pe care nu le depăşeşte), Bob este cumpătat, bine organizat şi un fin observator, având acel vibe de old school cop, care nu are nevoie de tehnologie avansată şi de o mie de specialişti şi informatori pentru a rezolva un caz. Cei doi sunt prieteni şi aliaţi, chiar dacă lucrează de părţi opuse ale „baricadei” și mai au de lucrat la nivel de „încredere” şi „onestitate”.

Văduva nu este un thriller în adevăratul sens al cuvântului: ritmul este moderat, nu există întorsături spectaculoase de situaţie, un antagonist memorabil sau acel ceva care să-l transforme într-un page turner. Este lectură potrivită de weekend, un roman de mister şi suspans pe care-l citeşti repede, cu o abordare nouă şi interesantă, ce te pune pe gânduri: cât de bine îi cunoşti pe cei de lângă tine?

7

Bun

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader