Cel care mă așteaptă · Parinoush Saniee – „Dar ce era păcatul cu adevărat?”

„Dar ce era păcatul cu adevărat?”

Nu cred că există un singur răspuns la întrebare. Nu cred că a trecut suficient timp de la terminarea romanului pentru a transpune în cuvinte toate sentimentele trăite de-a lungul lecturii, intensitatea furiei, gustul amar al dezamăgirii sau cel acru al dezgustului, fragilitatea iubirii sau tristeţea şi abandonul ce însoţesc ultimele cuvinte rostite de Masumeh: Ce iarnă grea mă aşteaptă…

Când mă uit în bibliotecă, văd poveşti şi prieteni, nu cărţi şi colecţii. Văd eroine curajoase şi ambiţioase, protagoniste ce sfidează societăţile în care trăiesc, bunici şi mame, fiice şi nepoate, femei ce reuşesc deopotrivă să ne încânte, să ne impesioneze şi să ne înspăimânte prin faptele şi deciziile lor. Parinoush Saniee a aşternut pe hârtie destinul cutremurător al unei femei iraniene, evitând subterfugiile şi metaforele pentru a îmblânzi trecutul şi, implicit, realitatea ultimelor decenii. Sinceritatea şi puritatea copilei pe care o întâlnim la începutul romanului se estompează pe parcurs, absorbite de viziunea nemiloasă şi restrictivă a unui popor ce trăieşte după un set de reguli pe care nu-l pot eticheta drept greşit, ci doar diferit de al nostru.

Până la urmă, cine sunt eu să afirm ce este corect sau permis, ce este bun sau rău? Însă am o voce, o părere. Romanul Cel care mă aşteaptă m-a smuls din ignoranță, m-a sufocat şi m-a enervat; volumul este un personaj, unul sufocant şi meschin, neaşteptat de viclean, ce se foloseşte de iluzia ficţiunii istorice pentru a estompa impactul loviturilor ce îl au drept ţintă pe cititor. Aluneci în capcane, indiferent cât de precaut eşti. Eşti minţit şi înşelat, până în punctul în care îţi pierzi încrederea în personaje. Uneori, nu ştiam ce trebuia să simt, dacă să le critic sau să le iert, dacă să le urăsc sau să îmi fie milă de ele.

Parinoush Saniee nu te pune doar în postura de cititor sau martor. Te pune şi în postura de judecător.

„- Fiecare dintre noi reuşeşte să-şi ia revanşa, mai devreme sau mai târziu, şi să-şi facă viaţa, cumva, suportabilă…”

În familiile iraniene, femeile nu au o viaţă uşoară. Treptat, ajung să accepte legile şi restricţiile impuse atât de societate, cât şi de credinţă. Îşi reneagă dorinţele şi visele, simboluri pentru păcat şi trufie, conştiente de repercursiuni, de violenţa ce ar fi îndreptată asupra lor dacă adevăratele gânduri le-ar fi cunoscute. Flacăra speranţei, a ambiţiei, arde în sufletele lor. Uneori, se stinge, iar idealurile lor se transformă în cenuşă şi fum. Se obişnuiesc, forţat sau voluntar, cu destinul pregătit pentru ele. Dar nu şi Masumeh.

Când o cunoaștem, este o tânără cuminte şi inocentă, care nu vrea să îşi întrerupă studiile pentru a se căsători şi a-şi întemeia o familie. Vrea să meargă la şcoală și să înveţe, să descopere lumea şi să se autodepăşească. Singura persoană ce o încurajează să-şi urmeze visul este tatăl ei, susţinerea lui având drept sursă şi un sentiment puternic de vinovăţie, eclipsat de dragostea şi mândria cu care îşi priveşte fiica. Masumeh este slăbiciunea lui, călcâiul lui Ahile.

Ura este un sentiment puternic, născut din impulsuri şi regrete, din motive mult prea dureroase pentru a fi menţionate. Ura este nelimitată şi „împărţită” cu o dezinvoltură exagerată, chiar şi atunci când nu primim ceea ce ne dorim sau credem că suntem nedreptăţiţi. Este folosită pentru a ne ascunde propriile defecte şi greșeli, dar de data aceasta, e diferit. Nu am nicio reţinere în a afirma că urăsc familia lui Masumeh, tatăl ei fiind singura excepţie.

Ştiind că acţiunea romanului se desfăşoară pe o perioadă îndelungată, câţiva zeci de ani, am sperat că voi vedea o schimbare, o fărâmă de înţelegere şi de iubire, un moment de regret şi de iertare. Din nefericire, atât pentru mine, cât şi pentru Masumeh, am avut parte doar de fraţi neînţelegători, violenţi şi cruzi, îndrumaţi de vicii şi obsesii, de o credinţă toxică într-o putere divină ce pare să respingă drepturile, independența şi libertatea unei copile. Cum să speri într-o lume mai bună, cum să mai ai curajul să spui ce simţi, ce crezi, când una dintre persoanele care ar trebui să te iubească şi să te protejeze foloseşte onoarea familiei ca scuză să te bată şi să te lovească?

Este cumplit să trăieşti cu teamă în propria casă. Să te ascunzi de fraţii tăi şi să te gândeşti că moartea este singura soluţie, că sinuciderea te-ar salva de o viaţă formată din clipe de nefericire şi chin, din nedreptăţi şi pedepse. Am încercat să accept cultura iraniană, să nu judec, să nu critic, dar am eşuat de fiecare dată. Cum să nu mă înfurii când bărbaţii au dreptul să-şi pedepsească fizic surorile sau fiicele pentru că au impresia că au dezonorat familia?

„- Dumnezeu e trist că te-a creat!”

Ambiţiile lui Masumeh nu sunt discreditate doar de fraţii ei, ci şi de propria mamă. O mamă care o blesteamă şi îi doreşte moartea, veşnic dezamăgită şi nemulţumită de reuşitele fiicei sale. Nu îi respectă dreptul la educaţie şi întotdeauna va fi de partea bărbaţilor din familie. De ce? Pentru că ei ştiu cel mai bine. Ei iau toate deciziile, ei le controlează vieţile şi viitorul.

Mi-am simţit inima călcată în picioare de fiecare dată când i-a întors spatele fiicei sale. În loc să o mângâie şi să o îmbrăţişeze, să îi respecte pasiunile şi să caute împreună cu Masumeh un mod de a restabili un echilibru între dorinţele ei şi obiceiurile şi tradiţiile iraniene, o trădează şi o abandonează, ruşinată de „păcatele” fiicei sale.

Astfel, am revenit la întrebarea de la începutul articolului: Dar ce reprezintă păcatul cu adevărat? O atingere întâmplătoare? Un sărut? Un schimb inocent de priviri?

După primele 50-60 de pagini, am fost tentată să renunţ la carte. Din fericire, curiozitatea m-a îndemnat să continui, apoi, capitol cu capitol, s-a produs schimbarea. Şi a fost dureroasă: pentru mine, ca simplă cititoare, pentru Masumeh, ca protagonistă şi victimă. La o vârstă fragedă, este măritată cu forţa şi nevoită să renunţe la visele ei. Copila veselă şi optimistă este înlocuită de o mireasă tristă şi indiferentă, speriată de viaţa ce o aşteaptă.

„Adevărul era că simţeam în sinea mea cel mai curat şi inocent dintre sentimente, iar în inima mea era loc numai pentru acest sentiment.”

Oh, cât de uşor am fost manipulată de Parinoush Saniee. Dacă evoluţia lui Masumeh este spectaculoasă, un deliciu pentru cititor, în oglindă distingem drumul sinuos al unui personaj la fel de intrigant şi de complex: Hamid, soţul ei. L-am urât şi l-am iubit. Mi-a înşelat aşteptările, m-a impresionat şi m-a revoltat. Când credeam că situaţia se remediază, că Masumeh urma să aibă parte de pace, iubire şi înţelegere, idealurile şi obiectivele politice ale lui Hamid renăşteau ca pasărea Phoenix şi distrugeau totul în cale.

Spre deosebire de ceilalţi bărbaţi iranieni din viaţa ei, Hamid o încurajează să îşi continue studiile, să se îmbrace aşa cum îşi doreşte, să fie independentă şi liberă. Nu îşi doreşte o soție-model, care să-l întrebe mereu unde este, când se întoarce de la serviciu sau cu cine se întâlneşte după program. La un anumit nivel, pentru Hamid, căsătoria este o afacere. Este mulţumit de noua lui viaţă, de iscusinţa lui Masumeh, care are grijă de gospodărie şi aduce un strop de culoare în relaţia lor. Nu îşi doreşte mai mult, nici nu are nevoie. Dar, ceea ce m-a durut, mai presus de cuvinte, a fost uşurinţa şi aparenta nepăsare cu care o jignea, de parcă nu realiza cât de mult ar fi contat un cuvânt de apreciere din partea lui. Pentru el, Masumeh mereu avea să fie doar o tânără incultă, (cu) mult inferioară lui.

„- După mine, dintre fiinţele umane, femeile sunt cele mai exploatate din istorie. Primele care au fost subjugate de alte fiinţe umane, considerate obiecte… şi, din păcate, încă e aşa.”

Alături de un grup de revoluţionari, Hamid vrea să distrugă puterea şahinşahului, să se lupte cu armata şi cu serviciile secrete iraniene. Obsesiile lui, credinţa în această lume mai bună, îi pun în pericol familia, dar lui nu-i pasă. Niciun sacrificiu nu este prea mare pentru cauză. Chiar dacă s-a străduit să îşi ţină copiii şi soţia departe de activităţile sale, primejdia tot a ajuns la uşa lor. Şi Masumeh este singura care o înfruntă.

„- Noi trebuie să acţionăm ca să deschidem calea spre revoluţie. Aceasta este legea istoriei…”

O mamă poate să îndure orice atrocitate pentru copiii ei. Îşi ascunde lacrimile şi suferinţa, luptă pentru ei, se străduieşte să izbăvească într-o lume a bărbaţilor şi a criticilor, unde este judecată fără milă. Forţa acestei femei, acestei eroine, te va înduioşa până la lacrimi. Nici nu îţi vei da seama când vei începe să plângi; poate doar când lacrimile îţi vor uda paginile (moment în care îți vei achiziționa de pe Libris.ro un alt exemplar).

Este emoţionantă legătura dintre Masumeh şi copiii ei, supuşi unor situaţii neplăcute din vina tatălui lor. Fiecare îşi canalizează tristeţea într-un mod diferit, prin violenţă şi idealuri false, prin artă şi bunătate, prin rebeliune şi nesupunere. Mama lor îndură cu răbdare loviturile şi reproşurile. Niciodată nu îi abandonează, chiar şi atunci când greşesc şi o rănesc, pentru că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru copiii ei. Traumele şi lacrimile lor sunt absorbite de Masumeh, ce ştie că nu are de ales: dacă ea nu va lupta pentru ei, nimeni nu o va face. Nici Hamid. Nici familia ei. Nici familia lui. Pentru că e singură şi, la final, îţi vei da seama că întotdeauna a fost.

Încă reneg finalul. Îi refuz existenţa. Îmi pare rău că nu am rătăcit cartea, că nu am scăpat-o în zăpadă sau că nu am rupt ultimele 30 de pagini. În Cel care mă aşteaptă, o femeie este sacrificată pentru onoarea familiei şi plăteşte pentru idealurile politice şi religioase ale soțului. Când i se oferă o şansă la fericire, spiritul îi este, surprinzător, ucis de egoismul propriilor copii.

Dreptate? În romanul lui Parinoush Saniee nu există dreptate. Doar suferinţă, dezamăgire şi tristeţe.