Harry Potter and the Cursed Child (Harry Potter #8) · John Tiffany & Jack Thorne

“We cannot protect the young from harm. Pain must and will come.”

Am citit Harry Potter și Piatra filozofală la câteva zile după ce am împlinit 11 ani. Față de Harry, eu nu am primit o scrisoare în care eram anunțată că am fost acceptată la Hogwarts (dar încă o aștept, poate au un program de master), nu am avut o bufniță albă și minunată, care să îmi țină companie, prin care să comunic cu prietenii mei (aș renunța fără să clipesc la telefon pentru o bufniță), nu l-am înfrânt pe Voldemort și nici nu am avut plăcerea de a sta la discuții cu Aragog, la miezul nopții, înconjurată de sute de păianjeni. Asta e, nu le poți avea pe toate.

Dar am fost acolo, în imaginația mea, cu ajutorul lui Rowling. Am fost alături de Harry, Ron și Hermione, am învățat vrăji, descântece și blesteme, mi-am făcut prieteni și dușmani, am râs, am plâns, am iubit și am urât cu patimă, timp de șapte ani, șapte ani presărați cu magie, aventuri spectaculoase și personaje remarcabile, pe care am simțit că le-am pierdut după ce am terminat Talismanele Morții.

Copilăria mea a început și s-a încheiat cu Harry Potter. Mă bucur că am făcut parte din acea generație care aștepta cu sufletul la gură fiecare volum. Mi se pare trist că mulți preferă să se uite doar la filme și ignoră cu atât de multă ușurință una dintre cele mai bune serii care au fost scrise vreodată.

Harry Potter nu este pentru copii, adolescenți sau adulți.

E pentru toată lumea.

Eu mă entuziasmez foarte mult la cărți, așa că îți poți da seama ce a fost în sufletul meu când am ținut în mâini coletul cu Harry Potter and the Cursed Child. Îmi venea să plâng de fericire. Aveam să mă reîntâlnesc cu Harry și cu Hermione (de Ron nu mi-a plăcut și l-am acceptat cu greu), să mă întorc la Hogwarts, alături de copiii lor, o generație nouă de vrăjitori, să mă pregătesc de o călătorie amețitoare și misterioasă, motiv pentru care a trebuit să îmi scot bagheta de la naftalină și să îmi amintesc vrăjile de bază.

Din păcate, după câteva capitole, entuziasmul meu s-a evaporat. Cum mi-a spus și un prieten, gândește-te că acest roman nu a fost scris de J. K. Rowling, doar aprobat. E fanfiction. Însă un fanfiction nereușit, haotic și neconvingător, presărat cu plot holes, evenimente exagerate și lipsite de sens, cu personaje mediocre și neobișnuit de naive, care nu se gândesc la consecințe când iau decizii și distrug trecutul, prezentul și viitorul pentru motive egoiste (la tine mă uit Albus), doar ca să le demonstreze celor din jur de ce sunt capabili.

Eu evit spoilerele în recenzii, dar de data aceasta voi face o excepție. Sunt spoilere mici, dar dacă ești împotriva lor, nu te sfătuiesc să citești mai departe.

Nu ai o viață prea ușoară atunci când ești fiul lui Harry Potter. Faima tatălui său pare mereu să-i provoace lui Albus un sentiment de disconfort, de parcă ar vrea să își ascundă chipul în spatele Pelerinei Invizibile pentru a-i împiedica pe cei din jurul său să-i urmărească fiecare mișcare. Înțeleg că Albus își simte numele drept o povară (deși gestul lui Harry a fost frumos, nu știu dacă a fost cea mai bună decizie să-ți numești copilul după Dumbledore și Snape), dar nu ar trebui să se folosească de această scuză pentru a-și trata tatăl cu indiferență sau mânie. Harry Potter a suferit foarte mult. Și-a pierdut familia, și-a văzut mulți prieteni uciși și mereu o să fie bântuit de numărul persoanelor care s-au sacrificat pentru the boy who lived. Albus are părinți înțelegători și iubitori, un cămin și posibilitatea de a-și face prieteni și de a-și începe propria aventură, dar totul se năruie în jurul său când este repartizat la Slytherin.

“They were great men, with huge flaws, and you know what – those flaws almost made them greater.”

De ce contează atât de mult că Ginny și Harry au fost la Gryffindor? De ce încă este judecată o Casă din prisma fondatorului său și a unor vrăjitori care au ales să slujească întunericul, nu lumina? Da, cei din Slytherin sunt mai vicleni, mai periculoși; mereu au fost ilustrați așa. Dar sunt și inteligenți, descurcăreți și au un potențial imens. Nu este sfârșitul lumii că ai ajuns la Slytherin, Albus.

Legătura dintre Harry și Albus este foarte tensionată. Nu am simțit afecțiune între cei doi, doar acceptare, cu excepția ultimelor capitole, când personajele au parte de o schimbare de 180 de grade și își amintesc cât de mult înseamnă unul pentru celălalt. Harry nu știe cum să vorbească sau să se comporte cu fiul său. Ar vrea să-l ajute, să îi ofere sfatul potrivit. Albus nu-l ajută și preferă să se răstească la tatăl său, să-l acuze și să arunce toată vina asupra lui Harry. Alege calea ușoară și greșită, dar ceea ce mă șochează cel mai mult e că face asta de patru ani. În patru ani nu au reușit să își rezolve problemele? Au stat așa, sperând că timpul va vindeca tot?

Singura „rază de soare” din viața lui Albus pare să fie Scorpius, fiul lui Draco Malfoy. M-am tot gândit cât de sinceră să fiu la această parte, pentru că nu vreau să fiu arsă pe rug sau bătută cu pietre. Însă, dacă nu sunt sinceră, și vă spun doar jumătate de adevăr, înseamnă că sunt o mincinoasă și o ipocrită, și nu vreau să fiu etichetată drept ceva ce nu sunt.

Din punctul meu de vedere, Albus și Scoprius sunt îndrăgostiți unul de celălalt. Am crezut că interpretez eu greșit anumite replici, că văd ceva ce nu există, dar cu cât citeam mai mult, cu atât am devenit mai sigură de această teorie. Un mic research pe Goodreads mi-a confirmat ideea și am răsuflat ușurată. Nu vedeam lucruri care nu existau.

Prietenia dintre cei doi a fost unul dintre puținele aspecte interesante ale „romanului” (încă mi se pare ciudat să numesc roman un scenariu). Față de Albus, care mi s-a părut mereu nervos și agitat, Scorpius este acel geek simpatic și plin de energie, care știe să zâmbească și să vadă partea bună a lucrurilor. Dacă Albus are impresia că are o viață grea la Hogwarts, oare ce ar putea să mai spună Scorpius, pe care mulți îl consideră fiul „pierdut” al lui Voldemort? El încearcă să ignore zvonurile sau privirile încărcate cu ură care îi sunt adresate. E foarte curajos și puternic. A fost personajul pentru care am reușit să termin Harry Potter and The Cursed Child.

Dacă încă te gândești la afirmația mea de sus, vin și cu explicații, nu–ți face griji. Te ajută câteva citate? Părerile celorlalte personaje?

“If I had to choose a companion to be at the return of eternal darkness with, I’d choose you.”

“That’s the thing, isn’t it? About friendship. You don’t know what he needs. You only know he needs it. Find him Scorpius. You two – you two belong together.”

“Scorpius and Albus look at each other and something passes between them.”

“Albus hugs his friend. With fierceness. They hold for a beat. Scorpius is surprised by this.

Okay. Hello. Um. Have we hugged before? Do we hug?

The two boys awkwardly dislocate.”

“Scorpius appears at the back of the stage. He looks at his friend talking to a girl – and part of him likes it and part of him doesn’t.”

Poate am imaginație bogată și exagerez, dar am avut vibe-uri a la Aristotel și Dante. Cred că i-au oferit (un fel de) love interest lui Scorpius ca să renunț eu la teoria mea.

Să trecem puțin la trio-ul clasic: Harry, Hermione și Ron.

După atât de mult timp, Harry are ocazia să-și descarce frustrarea asupra lui Dumbledore (trăiască tablourile magice). Așteptam asta din primele volume ale seriei. Pentru mine, pe lângă Harry, eroul nu este Dumbledore, ci Snape. Snape cel viclean și misterios. Acel Snape care l-a tratat urât pe Harry Potter și i-a făcut viața un „calvar”, în timp ce era agent dublu și încerca să-i protejeze pe toți, chiar dacă mulți îl tratau cu indiferență sau cu ură. Dumbledore întotdeauna a exagerat cu secretele. Le-a păstrat când nu trebuia, le-a dezvăluit mult prea târziu. Iar Harry nu mai poate să își țină durerea în frâu și simte nevoia să rostească adevărul, fără să-l jignească pe Dumbledore sau să șteargă toate lucrurile bune pe care le-a făcut. Mi s-a părut puțin cam ciudată „declarația de afecțiune”, însă se pare că lui Harry îi e mai ușor să fie sincer cu un tablou, nu cu fiul său.

Totuși, nu pot să cred că acesta este Harry Potter, după 19 ani. Un Harry Potter care țipă și o rănește (verbal) pe McGonagall, care îndrăznește să o amenințe și să se folosească de poziția sa pentru a obține ceea ce își dorește? Nu. Out of character. Refuz să cred asta. Și să-i spună lui Albus că regretă că este fiul său? Acesta este Harry Potter? Really?

Ron e neschimbat, poate puțin mai încet la minte. Are impresia că totul se rezumă la o glumă, e inutil și putea să fie lejer șters din poveste. Aproape că am aruncat cartea pe balcon când am aflat că a fost beat la nunta lui cu Hermione. A. FOST. BEAT. Nesimțit mai ești, Ron.

Dintre toți, Hermione a semănat cel mai mult cu vrăjitoarea tânără și talentată de care ne-am despărțit la finalul volumului șapte. Am simțit că o recunosc și am sperat că Jack Thorne nu i-a distrus personajul. M-am înșelat. Din nou. Foarte mult. Hermione nu mai este precaută și atentă la detalii, nu analizează totul cu atenție și nu oferă rezolvarea pe care o așteptam: un fir narativ care să-l salveze pe cel spre care mă îndreptam, în cădere liberă.

Am fost plăcut surprinsă de Draco. Mereu am fost fascinată de personajul lui și mă bucur că am avut parte de numeroase scene între el și Harry, unele mai violente și mai dureroase, altele neașteptat de sincere și de bine scrise. Personajele mele preferate au fost Draco și Scorpius Malfoy.

“Love blinds. We have both tried to give our sons, not what they needed, but what we needed. We’ve been so busy trying to rewrite our own pasts, we’ve blighted their present.”

Vă mai amintiți în Harry Potter și Prizonierul din Azkaban cum Hermione reușea să participe la două cursuri în același timp? Aham. Un Time-Turner. Ai crezut că au fost toate distruse și că putem răsufla liniștiți? Nu-ți face griji, mai există unul. Și cum Albus nu are chef să meargă la școală și vrea să repare trecutul, îl convinge pe Scorpius să părăsească trenul spre Hogwarts și să recupereze Time-Turnerul găsit de Harry Potter, ca să-l… salveze pe Cedric Diggory. BUM!

Plot Holes. Plot. Holes. Everywhere.

Călătoriile în timp sunt periculoase. Poți șterge un personaj din istorie. Se creează un paradox. Distrugi și rescrii viitorul. Dar Albus și Scorpius nu se gândesc la aceste „amănunte lipsite de importanță”. Au încredere într-un necunoscut, pentru că se pare că doar Încuiații își învață copiii „să nu vorbească cu străinii”. Polipoțiunea este la fel de populară și de ușor de obținut ca apa plată. Și, cel mai important, atunci când realizezi că ai schimbat trecutul și personajele cu care interacționezi nu sunt cele pe care le cunoști, te apuci și le spui aceste lucruri, sperând că așa vei rezolva toate problemele. Logic, cum de nu m-am gândit la asta?

Dar lovitura de grație îl reprezintă copilul lui Voldemort. Mai exact, mama. O să mă abțin să spun cine e, dar o să revăd ultimele filme cu ochelari de cal, pentru că se pare că nu am observat burta de gravidă. Mai scap și eu un detaliu, dar cred că pe acesta îl remarcam.

Iubesc seria Harry Potter și mereu o să facă parte din viața mea. Este specială, magică și deosebită. Dar Harry Potter and the Cursed Child este o lectură pe care regret că am parcurs-o. Nu am recunoscut personajele și vreau să uit ce am citit despre ele. Câteva citate frumoase nu pot salva romanul. Scena finală are un impact emoțional puternic, dar mi s-a părut scrisă în grabă și nu a reușit să mă facă să simt tristețe, regret și milă.

J. K. Rowling nu a scris Harry Potter and the Cursed Child.

J. K. Rowling a aprobat povestea. Atât.