Sub un cer sângeriu · Mark Sullivan · „Cred că nici naziștii nu și-i pot explica pe naziști.”

Cărți Foxisme Recenzii
Comandă
8.5

Grozav

Sub un cer sângeriu · Mark Sullivan · „Cred că nici naziștii nu și-i pot explica pe naziști.”
Sub un cer sângeriu · Mark Sullivan · „Cred că nici naziștii nu și-i pot explica pe naziști.”

Pino Lella nu are nimic de-a face cu războiul sau cu naziștii. Este un adolescent italian obișnuit – pasionat de muzică, mâncare și fete –, dar sfârșitul inocenței sale e aproape. Când casa părinților săi din Milano este distrusă de bombardamentele Aliaților, Pino se alătură unei reţele clandestine care îi ajută pe evrei să se refugieze traversând Alpii din Italia către Elveția și se îndrăgostește de Anna, o văduvă frumoasă, cu șase ani mai mare decât el.

Încercând să-l protejeze, părinții îl obligă pe Pino, acum în vârstă de optsprezece ani, să se înroleze în organizaţia germană Todt, care opera în spatele frontului. După ce Pino e rănit într-o misiune de apărare a gării din Modena, este recrutat ca șofer personal al generalului Hans Leyers, omul de încredere al lui Adolf Hitler în Italia, unul dintre cei mai misterioși și mai puternici comandanți ai celui de-al Treilea Reich.

Goodreads: 4.42

„Ce m-ar putea împiedica să ascult muzica inimii mele de fiecare dată când te văd?”

Lacrimile, rușinea și regretul învăluie orașul Milano. Străzile par să tremure în fiecare dimineață sub apăsarea pașilor străini ce răscolesc praful, soldați care poartă cu mândrie svastica și se hrănesc cu teama și umilirea celor ce nu au curajul, statutul, vârsta sau puterea de a-și apăra familia, numele și țara. Priveliștea e dezolantă și cutremurătoare, însă Sub un cer sângeriu nu este nici primul, și mai mult ca sigur nici ultimul roman despre ororile celui de-Al Doilea Război Mondial ce va ajunge în biblioteca ta.

S-au scris sute, poate chiar mii de cărți despre naziști, fasciști și partizani. Ficțiunea istorică reușește să strecoare printre povești și figuri emblematice numeroase legende, mituri și supoziții, alternând realitatea, dureros de brutală, cu mici discrepanțe ce nu sfidează istoria, dar ajută cititorul să empatizeze cu un grup mai restrâns, un oraș, o familie sau un protagonist ce abia de curând și-a găsit glasul, ajutat de un autor rătăcit, în căutarea unui nou scop în viață.

Bombele nu ocolesc Domul, așa cum necazurile nu se sfiesc să îl atace pe cel (deja) nefericit, aflat la o nouă limită, mult prea fragilă pentru a face diferența dintre viață și moarte.

De la prima pagină, citind prefața autorului, am simțit un gol în stomac. Senzația a renăscut de foarte multe ori pe parcursul lecturii, însă abia la final, când am făcut legătura, când am realizat că Mark Sullivan și Pino Lella s-au aflat în aceeași situație, chiar și la distanță de câțiva zeci de ani, mi-am amintit că Sub un cer sângeriu nu este o lucrare de non-ficțiune, ci un roman de ficțiune biografică și istorică. Autorul a fost nevoit să inventeze sau să recreeze foarte mult scene importante, să improvizeze unde amintirile lui Pino erau neclare sau intenționat uitate. Majoritatea martorilor muriseră, iar cu atât de multe documente arse era aproape imposibil să restitui cu exactitate toate evenimentele petrecute între iunie 1943 și mai 1945. Aici intervin imaginația autorului și un talent „cumpătat” la capitolul improvizație.

Aproximativ 60 000 de soldați aliați au murit luptând să apere Italia. Aproximativ 140 000 de italieni au murit în timpul ocupației naziste. Aproximativ 400 000 de milanezi au rămas fără adăpost. La finalul oricărui război se trage o linie și matematica preia frâiele. Sunt aleși eroii și sunt răsplătiți cu medalii și onoruri, sunt arestați trădătorii, care își vor vinde și sufletul Diavolului pentru a-și păstra capul pe umeri, se fac schimburi de ostatici, apoi urmează momentul de care se tem toți, când cei dispăruți sau uciși devin un număr, parte a unei ecuații ce ilustrează (din nou) cât de decisă este omenirea să se autodistrugă.

Am asistat la prăbușirea unui oraș. Am văzut un copil cum se maturizează la șaptesprezece ani doar pentru a îmbătrâni la optsprezece. M-am ferit de bombe și am evitat o avalanșă. Am trăit o decimare și am resimțit furia mulțimii, mult prea îmbătată de gustul răzbunării, de oportunitatea unei noi vărsări de sânge, pentru a mai putea face diferența dintre o victimă și un criminal de război. Sunt multe scene care îmi revin acum în minte, unele schițate cu o superficialitate îngrijorătoare de autor, poate pentru a nu îngrozi cititorul, însă altele mi-au rămas sute de pagini în minte, un ecou ce reușește să te cutremure chiar și când crezi că ești în siguranță și că tot ce a fost mai rău s-a sfârșit.

„Trei degețele ieșeau dintr-o crăpătură din peretele din spate al ultimului vagon de vite. Degetele păreau să-și ia adio de la Pino, în vreme ce trenul prindea viteză. Pino rămase să privească în urma trenului, continuând să vadă degețelele în gând încă mult timp după ce dispăruseră. Îi venea să fugă după tren și să-i elibereze pe oamenii aceia, să-i ducă într-un loc sigur. Dar stătu pe loc, înfrânt, neputincios, înăbușindu-și impulsul de a plânge din cauza imaginii acelor degete, care nu voiau să i se șteargă din minte.”

Dar cine este Pino Lella? Un erou sau un laș? Un partizan sau un nazist? Un milanez prins într-un schimb de focuri, decis să își riște viața pentru Aliați? În 1943 era un tânăr cu suflet de artist, preocupat de muzică, fete și mâncare. Îi plăceau la nebunie musicalurile de la Hollywood, îndeosebi cele cu muzică swing, iar Rita Hayworth il vizita mult prea des în somn, un păcat pe care îl repeta cu plăcere, pentru că toate fetele păreau să îl evite și să-l vadă drept un copil slab și înalt, mult prea îndrăzneț pentru binele său. Și aveau perfectă dreptate.

Tinerețea îl orbește pe Pino și îl împiedică să conștientizeze pericolul în care se află Milano. El este convins că războiul o să se termine în curând, că americanii îi vor salva, urmând ca străzile să vibreze în ritm de jazz, iar Benito Mussolini să fie înlăturat de la putere. Soarta are altceva în plan pentru el, o etapă-dublă spre maturizare, care „debutează” cu lunile petrecute la Casa Alpină, unde îi ajută pe evrei să traverseze Alpii din Italia în Elveția (am avut un scurt déjà vu cu Ruta subterană, roman disponibil pe Libris.ro).

Am devorat acele capitole. E puțin spus că mi-au plăcut la nebunie (o expresie des folosită de mine, dar exprimă perfect ce am simțit). Le-am trăit. Le-am recitit până când am simțit cum se subțiază paginile și apar primele tăieturi pe degete. Am alunecat pe gheață și am simțit atingerea rece a zăpezii, m-am cățărat cu teamă pe versanți și am înfruntat un viscol necruțător, ce părea trimis de Führer pentru a-mi aminti ce mă așteaptă în Milano dacă nu sunt suficient de puternică pentru a îndura (abia) primul obstacol spre libertate.

Atunci am început să îl iubesc și să îl admir pe Pino. A refăcut de zeci de ori toate rutele din munți, protejat de întuneric sau expus de lumină, a luptat pentru fiecare suflet ce i-a fost încredințat, ghidându-i cu o precizie militărească pe cei care și-au pus viețile în mâinile sale. A știut cum să îi încurajeze și să îi motiveze pe evrei, cum să calmeze spiritul rebel al unui necredincios sau teama unei viitoare mame, cum să se folosească de imaginația bogată a copiilor pentru a le reda curajul adulților, în timp ce partizanii și naziștii îi căutau prin apropiere, cu glonțul pregătit pe țeavă.

Am fost foarte tristă când am părăsit Casa Alpina și când mi-am luat la revedere de la Părintele Re, Fratele Bormio și de la ceilalți băieți. Nu mă aflam în siguranță acolo, însă m-am integrat repede în familia lor și îmi era teamă că odată cu plecarea lui Pino să nu se întâmple ceva rău în munți. Astfel, am revenit la o imagine dezolantă, la un oraș trist și prăbușit, unde Pino este încorporat într-o aripă a armatei germane: Organizația Todt, OT. Care nu luptă, ci construiește.

Fiind minor, Pino nu are de ales. Poate să înțeleagă dorința familiei de a-l proteja, dar această măsură de precauție îl transformă într-un laș și, în aparență, într-un nazist. Cum ar putea să își mai privească prietenii în ochi, îmbrăcat în uniforma dușmanului, după ce au pierdut atât de multe, atât de mulți? Ce explicații ar putea să le ofere, ce scuze ar fi suficient de sincere și de puternice pentru a ierta o astfel de trădare?

„Râsul și iubirea. Sunt întotdeauna cele mai bune leacuri, îndeosebi într-o zi ca aceasta.”

Sunt foarte multe personaje despre care aș vrea să îți vorbesc, dar doar două urmează să mai fie menționate. Timp aș putea să îmi fac, însă este imposibil să mă rezum la câteva cuvinte despre fiecare, când sunt zeci de eroi ce au nevoie de un glas pentru a le fi rostită povestea. Însă acum nu vreau să scriu despre un erou, ci despre un dușman, despre acel personaj fascinant, misterios și crud, cu personalitate bipolară și intenții ascunse, al cărui nume s-ar putea să îți fie necunoscut: Hans Leyers.

Este împuternicitul plenipotențiar în Italia al ministrului înarmării și producției de război. Are drepturi depline și este liber să facă tot ce este necesar pentru mașina de război nazistă. Se află la doar două trepte de Führer. El produce toate armele, tunurile, muniția, bombele și tancurile din Italia. Știe unde se află fiecare baraj antitanc, cazemată de beton sau mină de teren. Este distant, necruțător și eficient, viclean și inuman de rece, ca o reptilă, așa cum observă de câteva ori și Pino, ca șofer(ul) personal al lui Hans Leyers.

Ah, da, am uitat să menționez acest lucru mai devreme: Pino ajunge să lucreze pentru omul de încredere al lui Hitler în Italia, unul dintre cei mai puternici comandanți ai celui de-al Treilea Reich. Interacțiunile dintre cei doi sunt imposibil de definit. Nu există o legătură, mai mult un consens, bazat pe obligație și datorie. Pino își riscă zilnic viața ca spion, dar este atras de adrenalină și de necunoscut, de posibiltatea de a-l prinde pe general și de a avea un rol semnificativ în prăbușirea forței naziste.

Se luptă cu dezgustul resimțit de fiecare dată când își îmbracă uniforma, cu privirile încărcate cu dispreț ce îl însoțesc zi de zi, noapte de noapte, cu ura ce arde în ochii fratelui său, scârbit de lașitatea lui Pino Lella. Îi este din ce în ce mai greu să se prefacă și să nu cedeze tentației, să le spună celor pe care îi iubește că nu este un trădător și că vrea să lupte pentru țara sa. Dar nu cedează. Îi protejează în continuare, chiar și cu prețul unor prietenii distruse.

„O persoană foarte înțeleaptă mi-a spus la un moment dat că, atunci când ne deschidem sufletele, când lăsăm să ni se vadă cicatricile, devenim umani, imperfecți și întregi.”

La rândul său, ura are o țintă fixă: Hans Leyers. Uneori, este nesigur de intențiile generalului, de parcă nici acesta nu știe ce ar trebui să simtă sau ce își dorește. Observă o sclipire de durere, o încercare de a-și ascunde mila sau neputința, apoi redevine la rândul său o mașină de ucis, o amenințare pentru Italia și un bărbat lipsit de scrupule. Cel mai înfricoșător moment este (atunci) când Hans îl laudă pe Pino și el este mândru. E conștient de cât de greșit și de nepotrivit este un astfel de sentiment, dar nu se poate abține. Dacă poate să îi câștige încrederea generalului, cât de repede s-ar putea sfârși războiul? Cât de repede i-ar învinge Aliații pe naziști?

Într-un astfel de cadru, întunecat și deprimant, Pino se îndrăgostește. „Aleasa” este Anna, o văduvă mai în vârstă, care îi (re)amintește tânărului nostru erou că iubirea și speranța (încă) nu au murit. Anna este ca o pată de culoare, mereu energică și plină de viață, mereu cu un pahar de vin în mână, ascultându-l cu atenție pe Pino în timp ce acesta se înfruptă cu lăcomie din preparatele ei. Sufletul lui de artist pare să explodeze atunci când se află cu ea, pentru că muzica le unește inimile și îl inspiră pe Pino, care se folosește de ritm, versuri și de o sinceritate pur copilărească pentru a-și declara dragostea și admirația. Pentru el, ea nu este o ființă din carne și oase, ci un spirit, o melodie și un instrument desăvârșit al iubirii.

„Când nu sunt cu tine, am impresia că se oprește muzica.”

Mi-ar fi plăcut ca stilul autorului să fi fost șlefuit cu atenție. Sunt capitole trecute cu vederea, scene abandonate după câteva paragrafe, ruperi de ritm și paragrafe scrise doar ca să fie, aparent lipsite de importanță. Am oscilat pe Goodreads între 4 și 5 stele, dar i-am oferit romanului notă maximă pentru Pino Lella. La un anumit nivel, ește greșit să oferi o notă unei astfel de cărți: cine sunt eu să dau un rating când la mijloc se află amintirile unui supraviețuitor? Amintirile unui erou?

La zeci de ani distanță, autorul Mark Sullivan și eroul de război Pino Lella au avut un moment de rătăcire și de abandon, când au simțit că există o singură cale pentru înfrângerea durerii. Mă bucur că amândoi au trecut cu bine peste acel obstacol, că s-au întâlnit, că au povestit și că ne-au oferit Sub un cer sângeriu, un roman despre ororile nazismului, despre sacrificiu și iubire, prietenie și familie, speranță și regăsire.

Sunt scene pe care mă îndoiesc că le voi uita vreodată. Personaje minunate, răpuse înainte de vreme. Un antagonist machiavelic. Un oraș superb, distrus din ambiție și nebunie. La final, nimeni și nimic nu poate să înlăture glasul Părintelui Re când afirmă că Eu nu mi-i pot explica pe naziști. Cred că nici naziștii nu și-i pot explica pe naziști.

8.5

Grozav

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader