Îngerul întunecat (Orașul îngerilor #1) · Mihaela Strenc

„- Iubirea e un sentiment transformator, singurul care-l poate preface pe om în înger sau în demon.”

Întotdeauna m-am ferit de copertele care îmi „impun” înfățișarea unui personaj. Îmi plac cele abstracte, misterioase, care se axează mai mult pe simbolistică, nu pe trăsăturile fizice ale protagoniștilor. Cea pentru „Îngerul întunecat”, deși este interesantă, având acel „aer” neobișnuit care îți încurajează mintea să emită multiple teorii, m-a îndemnat să mă gândesc la zeițe și iele, departe de sfera fantastică aleasă de autoare. Buzele negre, fluturele, pata de pe obraz, care se întinde până la jumătatea frunții. Elementele de care m-am agățat pe durata lecturii. Din păcate, înțelesul lor mi-a scăpat sau poate că nu am știut cum să le interpretez. Romanul m-a lăsat ușor amețită, cu un număr mare de întrebări și idei mai mult sau mai puțin credibile (dar ce este credibil într-un roman fantasy, în care orice formă de realitate poate să fie alterată într-o iluzie?).

Supranaturalul ne înconjoară. Ne tulbură și ne domină simțurile. Ne înșală și ne atrage, până în clipa în care ne prăbușim și le permitem instinctelor să preia controlul. Atunci, ne rătăcim, incapabili să ne agățăm de conceptele de „timp” și „spațiu”, de ce este real și ce este fantezie. Devenim ținte ușoare, „victime”, pentru creaturile întunericului, pentru demoni și strigoi, sufletele noastre aflându-se la mila lor. Din fericire pentru noi, Veghetorii ne urmăresc și ne protejează.

Veghetorii mi-au amintit de Gardienii din seria „Academia Vampirilor”: „soldați” aflați de partea Binelui, care își trăiesc viețile pe baza unui set strict de reguli, pe care nu îndrăznesc să le încalce, asta dacă nu își doresc să părăsească „familia” și să renunțe la harurile pe care le posedă. Conceptul de „Veghetori” m-a fascinat încă din primele capitole. Aș vrea să o felicit pe autoare pentru „zgârcenia” afișată, oferindu-ne foarte puține informații pentru a avea o viziune de ansamblu, dar suficiente cât pentru a-mi menține interesul ridicat. Voiam mai mult, da, nu am să mint. Încă nu îmi este foarte clar ce abilități au, cât de puternici sunt sau care este ierarhia lor, dar sper că voi primi câteva răspunsuri în al doilea volum, pe care îl voi citi în această săptămână (cu nelipsita mea cană de ceai – cred că voi opta pentru cea cu Frozen).

În veșnicul război dintre Bine și Rău, o cunoaștem pe Ana, o Veghetoare cu inima frântă, care pare că și-a pierdut calea și nu știe ce își mai dorește. O tânără rătăcită, sensibilă și îndurerată, care îmbrățișează riscul și aventura într-o noapte, dornică să uite, să viseze și să simtă. În această rătăcire, îl întâlnește pe Alex, un bărbat fermecător, chipeș și înstărit, care îi va schimba pentru totdeauna viața.

După atât de mult timp de la citirea romanului, încă nu știu ce să cred despre Alex. M-au obosit schimbările lui bruște de personalitate, indiferența mascată, răceala și batjocura cu care i-a tratat pe cei din jurul său. Are o înfățișare și un comportament de „bad boy”, dar este mai mult de atât. Nu la asta este limitat personajul său, nici pe departe. E pierdut, melancolic și nefericit. Iubește jocurile, tachinările, să dețină controlul și să își impună voința. E o enigmă, una pe care Ana ar vrea să o descifreze. E captivă între atracția pe care o simte față de el, o pasiune vulcanică și pătimașă, care îi consumă sufletul, și neliniștea care îi încolțește aproape zilnic inima, o teamă lăuntrică și mistuitoare, pe care încearcă să o ignore, refuzând să îi ofere glas.

La un moment dat, mi s-a părut că această legătură îi îmbolnăvește pe amândoi, în moduri diferite. Am comparat-o cu o relație abuzivă, la nivel emoțional, care are urmări aproape catastrofale în ceea ce o privește pe Ana, care este de nerecunoscut după jumătatea romanului. Un prizonier aflat la limita dintre viață și moarte, un simplu pion pe o tablă de șah fără margini. Transformarea este spectaculos reliefată de către autoare. Față de alte protagoniste, Ana nu strălucește, dar nici nu trebuie să o facă. Nu este extraordinar de frumoasă sau de talentată. Comite greșeli și ia decizii pripite, dar este o luptătoare. Este imposibil să nu te temi pentru soarta ei, pentru mintea ei fragilă, atacată atât de adversari, cât și de aliați.

„De cinci zile nu mai era ea însăși. Încercările la care fusese supusă, coșmarul prin care trecuse, toate o răvășiseră, extenuând-o. Și cu cât se gândea mai mult la ceea ce i se întâmplase, cu atât îi venea mai greu a crede că acele lucruri se petrecuseră aievea și nu erau croite de propria imaginație.”

Este discutabil dacă Ana este ancora lui Alex sau invers. Au nevoie unul de celălalt, sunt legați, dar nu „iubirea” este sentimentul care îi unește. Dorință, furie, ură, obsesie, deznădejde, poate chiar și o urmă de afecțiune. Manipulare. Dragostea a lipsit în acest roman ori, dacă a existat, nu a fost credibilă. Nu a fost suficient de puternică, de sinceră, pentru ca eu să îl iert pe Alex pentru tot ceea ce a făcut.

„Privind-o țintă, își scoase cu nerăbdare hainele și se aplecă s-o sărute. Fața lui era rece, la fel ca buzele, de parcă ploaia de afară i s-ar fi prelins în trup. Nu-i plăcea acea senzație și totuși nu se îndepărtă de el. Nu avea de ce să-și mai pună întrebări, aceea fusese alegerea ei și nu avea dreptul să mai regrete. Se simțea, cu toate astea, ca și cum o iluzie ar fi luat sfârșit, și ea s-ar fi trezit singură și înfricoșată.”

Bântuită de coșmaruri și vizitată (mult prea des) de entități care vor să o rănească, Ana suferă și este copleșită; este ca o floare care se îneacă de la prea multă apă. Se ofilește. Rezistența îi este spulberată, mintea îi este înșelată și nu își recunoaște chipul în oglindă. Ceva o urmărește și vrea să o distrugă. Dar ce? Și de ce? Cu ce a greșit?

Legătura dintre Alex și Ana atrage atenția Veghetorilor, care sunt nemulțumiți de alegerea ei. Ar fi ea capabilă să părăsească familia și să renunțe la darurile ei? Pentru a fi împreună cu Alex? Un bărbat al cărui trecut este învăluit în secrete și minciuni? Un bărbat greu de citit? Care o tratează uneori ca pe un obiect, ca pe un câștig, urmând ca trăsăturile lui să se schimbe o clipă mai târziu, reflectând o pasiune de care ea se agață cu disperare, ca un înotător rătăcit pe furtună, care încă speră să fie salvat?

„- Spune, mă vrei sau nu?

Tânăra îi surprinse ocheada și îi zâmbi, zicându-și că-și pierduse mințile fiindcă lua în considerare propunerea lui. Și atunci, pentru a fi mai convingător, o răsturnă pe spate și o sărută lung. Alex nu prea era o persoană căreia să i se spună nu sau care să se dea bătută cu una cu două, iar Ana nu avea suficientă tărie să i se mai împotrivească.”

Pe la jumătatea romanului, am devenit confuză. Se întâmplă „ceva”, despre care nu pot să vorbesc, un „ceva” pe care nu l-am înțeles și care pare să nu aibă sens, care îmi confirmă percepția de „abuz emoțional”. Psihologia celor două personaje este neobișnuit de complexă și de bine structurată. Chiar și după ultima pagina parcursă, după ultimul cuvânt citit, nu pot să nu remarc cât de pierduți sunt Alex și Ana. Nesiguri. Temători. De o instabilitate aproape dureroasă.

„Îngerul întunecat” nu este lectura ușoară la care mă așteptasem. Personajele te copleșesc și te intrigă, Veghetorii te seduc și te mint, iar finalul îți lasă un gust amar. Nu ești sigur la ce să te aștepți în continuare. Un pas lent la capitolul acțiune, oferind posibilitatea dezvoltării unei relații greu de descris. De dragoste-dorință-distrugere, pe fundalul promisiunii unei înfruntări care s-a terminat mult prea repede, alternând viziunea a ceea ce este corect și ceea ce este interzis.

În ceea ce privește sentimentele tale… haos. Care, sper eu, va continua și în al doilea volum. Nu te uita așa urât la mine, haosul are beneficiile sale.

Mulțumesc Editurii QP pentru roman!