Memoriile Domnului Roșu · Celestin Cheran

„Pasiunea lui era să respire putreziciunea lăsată în urmă de oameni și să se afle în mijlocul vulcanilor înainte de explozie.”

Proza scurtă nu îți oferă posibilitatea unui „sequel”. Totul este măsurat și delimitat, de la acele detalii macabre sau șocante, care conferă poveștii atmosfera potrivită, râvnită de un număr neașteptat de mare de cititori, până la sentimentele amestecate transmise de personaje, simple umbre în jocurile de cuvinte alese de autor, pionii pe care îi sacrifică sau pe care îi abandonează mult prea repede, mânat de „graba” de a trece la următorul capitol, următoarea lectură pasageră.

De ce o numesc pasageră? Pentru că nu poți să citești un roman de proză scurtă „dintr-un foc” sau „dintr-o răsuflare”. Nu ai timp să te bucuri de fiecare poveste în parte, să o apreciezi și să o savurezi, să te delectezi cu fantasticul sau neconvenționalul care sălășluiește în ea, dacă nu îți aloci măcar o perioadă scurtă de pauză. Altfel, le furi individualitatea, iar mintea ta va încerca să lege poveștile, formând un roman care nu a fost vreodată scris, o iluzie la fel de criptică precum sunt o mare parte din „întâmplările” relatate de Celestin Cheran.

Cu un stil care mi-a amintit de cel al lui Flavius Ardelean, autorul te împinge la granița dintre realitate și fantastic, vis și coșmar, bine și rău, lumină și întuneric, atât pentru a te îndepărta de stereotipurile regăsite în societate, cât și pentru a porni într-o călătorie spirituală, de regăsire, în care omul este victimă, erou, antagonist, secerător sau intrus, rolurile culminând cu un sfârșit abstract, uneori lipsit de logică, pe care îl accepți la prima citire fără să-l înțelegi.

Având drept ghizi o paletă de personaje obscure, clădite și dezvoltate pe un mit, o legendă urbană sau un zvon scăpat de sub control, m-am rătăcit în supranaturalul înconjurător, o pâclă groasă de fum și cenușă, care m-a împiedicat să mă regăsesc în cei ce-mi controlau pașii, oferindu-mi (doar) puterea de a deveni un spectator, nu doar un simplu cititor.

De la un decor grotesc și nenatural, la o atmosferă înecăcioasă și tulburătoare, am prins drag, dacă se poate spune așa, de trei povești, în mod special: „Imaginarium”, „Jucătorii de snooker” și „Memoriile Domnului Roșu”. Îmi pare rău că se opresc la stadiul de „proză scurtă”. Voiam mult mai mult.

„Imaginarium” mi-a amintit de Inception. Am citit-o de cinci ori, dar tot nu cred că m-am „prins” de șiretlicurile autorului. Denotă acea complexitate pe care o adori la filmele SF, la thrillerele care te șochează abia în ultimul minut, când credeai că dețineai toate răspunsurile și nimic nu se mai putea întâmpla. Mi-ar plăcea ca autorul să dezvolte această idee, poate chiar să improvizeze un scenariu. Cu o evoluție corespunzătoare, s-ar putea transforma într-un film memorabil, din categoria „must see”.

Am început să mă uit la snooker în liceu, împreună cu părinții mei, după ce i-am surprins într-o seară țipând la televizor, pentru că Ronnie O’Sullivan, acum și jucătorul meu favorit, a ratat o lovitură de distanță. Dacă aș fi știut cât aveam să mă consum la meciurile lui și să plâng de frustrare (eram și eu mică și naivă), aș fi renunțat din prima clipă. Dar snooker-ul a devenit unul dintre „sporturile” mele favorite. Un joc inteligent, strategic și imprevizibil. În „Jucătorii de snooker”, un cititor care nu este familiarizat cu regulile sau cu tensiunea unei partide, nu va putea să aprecieze eleganța cu care autorul a ilustrat înfruntarea „celor doi titani”. Nu regăsești acea frustrare amară, când ratezi bila de pe punct. Ceva mai mult, pe care îndrăznesc să-l numesc „epic”.

„Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Norocul nu avea ce să caute într-o finală de campionat mondial. Nu între doi foști campioni mondiali. De-a lungul partidei, fiecare jucător a trebuit să aștepte rând pe rând câte 30, 45 de minute în fotoliu, suspendat în gol, fără să facă nimic, doar să privească cum celălalt câștiga. Fotoliul devenea atunci un iad, iar în acele momente jucătorul era cel mai singur om de pe pământ. Tacul îi era nefolositor, rece și indiferent. Singurătatea i se așeza pe piept, apăsându-l. Tot ce putea să facă era să-și repete în minte lovituri, să revadă jocurile anterioare și să revină mental în meciuri.”

(Iubitorii de snooker își vor aminti de celebrele finale dintre Stephen Hendry și Jimmy White)

Memoriile Domnului Roșu are un aer de nuvelă, de o poveste parțial încheiată. Explozia nuanțelor de roșu, care îmbracă tot, de la decor și personaje, până la sentimentele și emoțiile trăite de cei din urmă, pictează obsesia omului pentru răspunsuri, pentru lucrurile fixe, care nu mai pot să fie modelate, o vânătoare aproape neverosimilă, care se sfârșește într-un nou început, promițător și criptic: o spirală a infinitului.

„Persoana sa reprezenta o poveste neelucidată, piperată cu tot felul de absurdități dulci, care mă făceau să sper din nou, să sper la un adevărat succes jurnalistic, care să nu poată fi șters din mintea oamenilor niciodată. Eu aveam să fiu cel care l-a descifrat pe Domnul Roșu, cel care a găsit cheia împărăției sale singuratice și enigmatice. Așa îmi plăcea să mă amăgesc în seara aceea.”

Cu atât de multe romane la „to-read”, proza scurtă e ca o gură de aer proaspăt. Recomand „doza” de o poveste pe zi, cu specificația ca unele să fie recitite, la distanță de o săptămână. Experimentul a avut rezultate foarte bune în ceea ce mă privește, iar „rețeta” nu a dăunat grav sănătății.

Îi mulțumesc autorului pentru volum și îi doresc multă inspirație în continuare!