Orașul și stelele · Arthur C. Clarke

Acum mai bine de un miliard de ani, omenirea a fost alungată din spațiu de către Invadatori, și a revenit pe Pământ. Ultima reședință a umanității este orașul Diaspar, care își menține forma perfectă, sfidătoare entropiei ce domină partea noastră de Galaxie.

Constructorii au proiectat Orașul până în cele mai mici detalii pentru a rezista timpului. Și până acum a rezistat mai mult decât Luna și majorității stelelor de pe cerul Pământului.

Calculatorul Central al Diasparului controlează strict fiecare componentă a sistemului închis, izolat de deșertul exterior, și de univers. Dar componentelor fine le scapă o eroare ce pare să fie programată într-un sistem superior.

Fiecare om de pe străzile Diasparului a mai trăit multe vieții înaintea scurtei tranșe de nemurire pe care o are acum. După o mie de ani de viață, corpul îi este retras din circulație, iar conștiința îi este stocată în triplu exemplar în Băncile Memoriei, pentru a primi o nouă viață în viitorul îndepărtat, alături de alți oameni aflați în altă configurație. Simultan, trăiește doar o fracțiune infimă din populația Diasparului.

Iar printre ei, trăiește Alvin. Alvin este un Unic, un locuitor al Diasparului care trăiește pentru prima dată. Cumva, printre verificările Calculatorului Central se strecoară în toate cele trei exeplare ale Băncilor Alvin. Iar Palatul Creației, unde revin la viață toți locuitorii Diasparului, îi dă viață lui Alvin. Umblând și el pe străzile Diasparului, dar mai ales înafara lor, Alvin își descoperă unicitatea. Dacă toți locuitorii Orașului sunt complet mulțumiți de microuniversul lor, Alvin vrea să exploreze. Nu poate sta izolat într-un singur loc, sub acțiunea unui blocaj psihologic. El vrea să iasă. Să plece. Să se îndepărteze.

„Uneori nutrea un resentiment, gândindu-se că inteligențele care înălțaseră cu atâta măiestrie Diasparul erau capabile chiar și acum, după atâta vreme, să-l manevreze ca pe o marionetă. Poate că se ivise, iată, șansa prea mult amânatei răzbunări.”

Stilul indiferent îți induce o stare impersonală, și te integrează în structura orașului Diaspar, pentru a putea observa dintr-o perspectivă internă depărtarea înceată a protagonistului de influența celor ce poate că i-au programat-o cu eoni în urmă.

Parcă nu ține totul de ultimele moduri de înțelegere a minții umane, ci de profunzimea de care este capabilă o anumită persoană în abordarea subiectului – în cazul nostru nimeni altul decât maestrul Sir Arthur C. Clarke.

Autorul emerit, clasic al epocii de aur târzii a SF-ului, care a știut să folosească cunoștiințele perioadelor prin care a trecut în realizarea unora dintre cele mai reușite romane Hard SF ale tutulor timpurilor, plauzibile și în ziua de astăzi, a dobândit succesul în urma stilului lui rece, indiferent, simplist, care te introduce astfel cu atât mai bine în premisele romanelor lui.

Iar în rescrierea romanului lui de debut, pe care s-a simțit forțat să o încropească din cauza evoluției „anumitor aspecte ale teoriei informaționale (care) sugerau iminența unor revoluții în modul de trai al omului, chiar mai profunde decât cele cauzate deja de energia atomică”, acest stil rece și distant își are apogeul timpuriu ca mijloc de manipulare psihologică.

Alvin pătrunde dintr-un univers lărgit într-altul, în încercarea lui de a ajunge să cunoască Universul. Pe cerul afectat de entropie mai strălucește un sistem circular de stele viu colorate, cu un gigant alb în centru. Iar dintr-un loc în altul, lărgindu-și universul cunoscut, Alvin merge contrar sensului retragerii speciei umane din calea Invadatorilor.

De fiecare dată înțelegând mai mult, întrebându-se și mai mult și cu o sete de cunoaștere și mai mare, Alvin aduce moștenirea umanității înapoi sub controlul și cunoașterea oamenilor. Iar cartea te lasă întrebându-te dacă nu cumva și tu, chiar citind-o, nu faci dacât același lucru, descoperind lucruri deja descoperite, dar noi pentru universul tău propriu, noi pentru percepția ta asupra universului, dar aducând universului percepția ta nouă.