În Statele Unite, o nouă administrație tocmai a depus jurământul. Președintele o numește secretar de stat pe cea mai virulentă adversară a sa. Însă, după perioada tulbure de dinainte, lucrurile par să revină pe un făgaș normal…
Până când trei autobuze explodează în trei țări din Europa. Pentru secretarul de stat Ellen Adams, cheia din spatele atentatelor se află la Washington. Ellen și echipa ei intră într-un joc periculos cu fosta administrație americană, cu Iranul, Pakistanul și Rusia în încercarea de a preveni un dezastru inimaginabil pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.
Goodreads: 4.23
Ce se întâmplă atunci când o autoare canadiană de romane polițiste încheie o alianță cu fostul secretar de stat al administrației Barack Obama (2009-2013)? Nu, nu este o întrebare-capcană sau prima replică dintr-un banc răsuflat, ci o curiozitate pertinentă, îndeosebi în contextul actual, când orice operă de ficțiune poate fi considerată un atac la persoană sau o formă nu-tocmai-subtilă de critică cu privire la… o administrație prezidențială americană. Stare de teroare nu încearcă să schimbe acel template prestabilit al thrillerelor politice cu o idee originală sau personaje memorabile (cu o singură excepție), însă cele două autoare reușesc să-și subjuge cititorii cu o intrigă bine conturată și un ritm îndeajuns de alert încât să nu-ți pese că nu poți reține toate funcțiile înșirate de-a lungul a mai bine de 500 de pagini.
Trebuie să vă fac o mărturisire: nu mă dau în vânt după thrillerele politice. Mi se par dureros de asemănătoare și, deși jocurile de putere și limitele diplomației pot scoate la iveală numeroase conflicte interne, încălcări de protocol și secrete îngropate adânc în sânul birocrației, sunt mereu conștientă de acea voce lăuntrică, insistentă, care îmi amintește că un astfel de gen literar nu este nici pe departe alegerea potrivită pentru cineva care citește preponderent romane fantasy de cel puțin 400-500 de pagini.
Însă îmi plac provocările și, din când în când, simt că trebuie să-mi părăsesc zona de confort, amintindu-mi și de existența altor genuri literare. Prin urmare, am citit Stare de teroare în câteva ore, fermecată încă din primul capitol de Ellen Adams, care și-a încleștat degetele în jurul încheieturii mele și m-a târât după ea într-o cursă contracronometru de prevenire a unui nou atac terorist. Scepticismul nu a întârziat să apară, cu atât mai mult după ce am avut posibilitatea să-i cunosc „aliații”, în care am refuzat să am încredere.
Mereu există o cârtiță, un trădător. Cineva care se bate cu pumnul în piept și susține că ar face orice pentru poporul său, pentru țara sa, indiferent de consecințe. De data aceasta, cred că am fost un pic cam paranoică, fiindcă nu am fost șocată de nicio dezvăluire, conspirațiile din mintea mea schițând un scenariu mult mai complex.
Prefer echipele bine închegate, mai ales atunci când autorul (sau, în acest caz, autoarele) îmi oferă posibilitatea de a-i cunoaște îndeaproape pe toți membrii aruncați în bătaia puștii, însă ceva nu a mers așa cum ar fi trebuit în Stare de teroare. Deși majoritatea personajelor se cunoșteau deja între ele sau erau legate de un trecut tumultos, iar la câteva capitole primeam un fel de avertisment, o replică rostită cu jumătate de gură, un indiciu strecurat pe furiș sau o confesiune lăuntrică, suspansul, deși bine dozat, nu s-a aflat niciodată în pericol să explodeze.
„Voia să-i explice că nu știa nimic, că nu ascundea nimic.
Dar asta ar fi fost o minciună.”
Din păcate, nu m-am atașat aproape deloc de personaje. M-am străduit din răsputeri să-mi pese de soarta lor sau să-i încurajez pe mutește în situațiile critice, puțin bulversată de propria indiferență și punându-mi toate speranțele în Gil Bahar, singurul suficient de shady pentru a-și însuși rolul de wild card, deși vă sfătuiesc să fiți cu ochii și pe Anahita, agenta de origine pakistaneză ce primește un mesaj misterios (anonim și codat, desigur), despre care mi-am schimbat constant părerea, oarecum fascinată de acest joc de-a șoarecele și pisica, echilibrat de veșnica întrebare: vinovată sau nevinovată?
În pofida amenințărilor și a situațiilor imprevizibile, primejdioase, autoarele reușesc să tempereze stilul cursiv cu un umor sec absolut savuros, umbrit de insulte acide și izbucniri sfâșietoare, un vicleșug care permite strecurarea unor scene mai personale, momente în familie sau dovezi de prietenie ce ne îndepărtează temporar de conflictele inevitabile și amenințările teroriste.
De-a lungul întregului roman, în „momentele de respiro”, când nu eram nevoită să alerg, să dau telefoane, să mă lupt sau să-mi protejez spatele de o posibilă înjunghiere (repet, prefer să fiu paranoică și să nu am încredere în nimeni), o întrebare nu mi-a dat pace: cine este cu adevărat Ellen Adams? Îi pot fi atribuite nenumărate roluri și funcții. O poți judeca în tăcere sau o poți arăta cu degetul. E Secretar de Stat, femeie, mamă, prietenă, chiar și sursă de meme-uri. Dar, mai presus de toate, consider că este o luptătoare neînfricată, ce nu se lasă niciodată călcată în picioare. Posedă o mândrie aproape palpabilă, înflăcărată, ce îi controlează temperamentul, o îndrumă constant pe cele mai întortocheate căi și o ajută să câștige dacă nu loialitatea, atunci cel puțin respectul celor din jur (bineînțeles, unii vor prefera să o denigreze, indiferent ce decizii ar lua).
Mă îndoiesc că am fost cititoarea adecvată pentru Stare de teroare, dar, din moment ce am citit romanul în câteva ore și flacăra curiozității arde în continuare, cred că autoarele au reușit ce și-au propus. De ce afirm acest lucru? Finalul. Ultimele două replici, mai exact. Pe care, evident, nu le voi dezvălui.
Articolul face parte dintr-un Blog Tour organizat de Crime Scene Press cu ocazia apariției în limba română a romanului Stare de teroare.
Puteți citi alte păreri pe următoarele bloguri:
Carti Recenzii Analogii Antologii
