Personajul Britt-Marie apare pentru prima dată, în toată splendoarea răutăților ei obsesive, în Bunica mi-a zis că-i pare rău, dar Backman a simțit imensul potențial al personajului său și, poate, a tânjit cumva să-i facă dreptate. Și reușește.
Britt-Marie are în continuare obsesiile ei legate de felul cum trebuie făcute lucrurile, are liste de la care nu se poate abate pentru nimic în lume, iar complimentele pe care concede uneori să le facă par mai degrabă atacuri la persoană. Dar curajul cu care își ia în mâini propria viață, după o căsnicie în care nu a avut aproape niciun cuvânt de spus, o umanizează și o transformă într-un personaj digerabil, pentru ca treptat, aproape fără să ne dăm seama, să ajungem să o iubim.
Goodreads: 4.06
Când Fredrik Backman mi-a propus să o însoțesc pe Britt-Marie până în Borg, nu m-am gândit că o voi abandona la o bază de agrement, având toate șanșele să fie lovită de o minge sau să alunece, încă din prima zi, pe o podea înfricoșător de murdară. Am vrut să-i ofer un sfat sau un cuvânt de încurajare, să-i spun că bicarbonatul nu este o soluție universală și că ar trebui să-l uite pe „dragul” de Kent, dar m-a jignit de două ori în nici măcar o sută de pagini, întrecându-l până și pe Ove. Prin urmare, i-am urat succes și am fixat un semn (de avertisment) la intrarea în localitate: Britt-Marie a fost aici.
Bine ai venit în Borg, unde nimic nu este profitabil, iar semnul ÎNCHIS sau DE VÂNZARE te întâmpină la fiecare colț de stradă. Îți poți petrece ziua în magazinul-pizzerie-service-poștă condus de Cineva, care îți oferă posibilitatea să iei orice pe credit, mai puțin îmbufnarea ursuzei Vega sau entuziasmul contagios al fratelui ei mai mic, Omar, care îți face rost de orice, la „un preț pentru prieteni”. Îți poți petrece noaptea în lumina răspândită de farurile camioanelor, urmărind antrenamentul unor tineri jucători de fotbal. Sau poți curăța și lustrui orice suprafață disponibilă, însă nu oricum, ci cu furie și neputință, pentru că producătorul a decis să scoată de pe piață marca Faxin, aparent cea mai bună soluție de curățat geamurile din lume (încă sunt indignată!).
Faptul că Fredrik Backman este unul dintre autorii mei preferați nu este nici pe departe un secret. Am plâns până am rămas fără lacrimi citind Scandalul și Noi contra voastră și nici nu vreau să mă gândesc cât voi suferi când se va lansa Those Who Run Towards Fire. L-am îndrăgit pe Ove cel morocănos, dar cu o inimă mult prea mare, și am râs neașteptat de mult în timpul unei luări de ostatici, uimită să descopăr în Oameni anxioși un comic de situație asemănător cu cel al maestrului Caragiale.
Însă, în ciuda iscusinței cu care autorul a înlăturat granița dintre ficțiune și realitate, nu am putut empatiza cu Bunica sau înțelege complet lumea fantasy creată, alegând în schimb să-mi îndrept atenția asupra personajelor secundare. După cum era de așteptat, cineva a ieșit mult prea ușor în evidență. Și nu neapărat într-un mod nefavorabil, motiv pentru care acum, la aproape două luni după ce am părăsit localitatea Borg, pot rosti cu mândrie și bucurie, dar în continuare îndurerată și furioasă pe autor, Britt-Marie a fost aici.
„Fotbalul obligă viața să meargă mai departe.”
Cum aș putea să o descriu pe această protagonistă atipică și imprevizibilă, care te scoate din sărite și îți testează cu o naturalețe aproape supranaturală răbdarea? Cum aș putea să o judec sau să o învinovățesc, când am învățat să o respect și să o apreciez, chiar dacă m-a numit „monstru” pentru că nu așez corespunzător tacâmurile și „infractoare” pentru că stau noaptea cu becul aprins?
Am vrut să o alung și să mă feresc de o capcană inevitabilă, însă m-am întors imediat în localitate, bântuită de un sentiment acut de vinovăție. Am înlăturat semnul de avertisment fixat la intrarea în Borg și am urmărit-o pe Britt-Marie înfruntându-și temerile și incertitudinile, o fire conservatoare dornică să simtă, să vadă și să înțeleagă mai bine lumea înconjurătoare. Ne asigură insistent că nu are prejudecăți, dar le emite involuntar, obișnuită să trăiască după un set strict de reguli, de parcă este scandalos să iei cina după ora opt seara sau să urli de bucurie când îți câștigă echipa preferată în deplasare.
„Toată pasiunea e copilărească. Banală și naivă. Nu se învață, e instinctivă. Ne inundă. Ne răstoarnă. Ne duce în larg. Toate celelalte emoții aparțin terestrului, dar pasiunea își are locul în spațiul cosmic.”
Pentru o persoană care apreciază gesturile mici, intime, pentru o persoană care prețuiește onestitatea și vede lucrurile doar în alb și negru, este cumplit de naivă și, mai târziu, dureros de înțelegătoare cu soțul ei, „minunatul și incredibilul” Kent. Britt-Marie și-a dedicat viața respectării și iubirii unui bărbat manipulator, care încă este convins că un zâmbet fermecător îi poate câștiga simpatia și celui mai trufaș sau morocănos dintre oameni. Poate mă înșel, dar nu cred că a iubit-o vreodată. Britt-Marie pare soluția comodă, soția care nu îndrăznește să-l contrazică și îl venerează zi de zi, atentă să nu-i lipsească nimic și să mențină totul într-o rânduială perfectă.
O astfel de căsnicie, de farsă, de înțelegere oarecum-mutuală, reușește să te înfioare. E cumplit să vezi cum, într-un gest complet altruist, o persoană își reneagă orice aspirație, sacrificând totul pentru cea sau cel pe care o consideră jumătatea sa. Cum trăiește ca o fantomă, mulțumindu-se cu orice fărâmă de recunoaștere sau apreciere, un prizonier de bunăvoie într-o legătură lipsită de căldură, afecțiune și respect. Tânjind după o schimbare. După o atingere. După o scânteie de iubire.
„E nevoie de ani buni să ajungi să cunoști o persoană.”
Dar totul se schimbă în ziua în care Britt-Marie își ia în mâini propria viață și alege să trăiască pentru ea, nu pentru Kent, copiii lui sau cei care o văd drept o simplă umbră, dispărând de îndată ce se lasă întunericul.
Fiecare pas este o provocare și declanșează numeroase ridicări din sprâncene și bâlbâieli continue, însă nu din partea protagonistei, ci din partea fetei de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă, mai exact primul personaj care are onoarea să interacționeze și să o ajute pe „noua” Britt-Marie, să o îndrume printr-un talmeș-balmeș de întrebări rostite cu jumătate de gură, supoziții eronate și preconcepții acide, o serie de momente când nu știi dacă ar trebui să râzi, să plângi sau să urli.
Britt-Marie te scoate din minți. Te face să-ți pierzi răbdarea și să-ți dai ochii peste cap, să înjuri în barbă și să te rogi la toți zeii pe care îi cunoști, cu speranța că pământul îți va aluneca de sub picioare și vei fi înghițit de un întuneric de nepătruns. E imposibilă, conservatoare și crede că lucrurile trebuie să se desfășoare doar cum consideră ea de cuviință. Însă, chiar și așa, când buzele ți se arcuiesc într-o jumătate de zâmbet, realizezi că această ființă realmente imposibilă a reușit să se strecoare în sufletul tău.
Când hrănește la ore fix un șobolan, încercând să-l învețe bunele maniere. Când îl privește ultragiată pe Sven, cel care a finalizat o mie de cursuri și se înroșește de îndată ce o vede. Când îi urmărește pe copii jucând fotbal în miez de noapte și alege să-i ajute, chiar dacă nu știe prorpiu-zis nimic despre sport, iar simpla idee de a transpira în mod voit îi ridică numeroase semne de întrebare. Când le spală tricourile și transmite printr-un gest mai multe decât ar face-o rostind o mie de cuvinte. Când plânge alături de tine la final, șocată, distrusă și cu inima frântă, conștientă – oare pentru a câta oară – de cât de nedreaptă poate fi viața.
„Te trezești într-o dimineață cu mai mulți ani în urma decât înaintea ta și nu știi cum au trecut.”
Romanul s-a terminat mult prea repede; am simțit că Backman a decis să-l scurteze abrupt, chiar după ce m-a ajutat să privesc cu alți ochi fotbalul, când acea comunitate, specifică tuturor operelor sale, începea să prindă contur. Am rămas cu atât de multe întrebări și vise năruite pe furiș, cu povești pe jumătate împărtășite și numeroase lacrimi pe obraji. Ar fi putut să fie mai bun și să salveze un personaj. Ar fi putut să-i pedepsească pe cei vinovați și să-i cruțe pe copii de o nouă dezamăgire, însă ce interes ar fi avut să ne mintă pe toți și să ne spună că totul va fi în regulă? Că binele câștigă și că astfel de lucruri se întâmplă doar în operele de ficțiune?
Nu. Viața nu este întotdeauna o înșiruire de tragedii, dar nici o avalanșă de reușite și oportunități care așteaptă să fie descoperite. Este o luptă continuă, un fel de misiune imposibil de finalizat dacă nu trecem prin anumite experiențe cutremurătoare. Plângem, suferim, îndurăm. Dar și iubim. Și râdem. Și ne găsim curajul.
Așa cum a făcut și Britt-Marie când a acceptat o slujbă (aparent) complet nepotrivită, într-un oraș uitat de lume, unde cuvintele „familie” și „echipă” capătă o semnificație diferită, aproape enigmatică, până în punctul în care nu îți dai seama că pot și au devenit sinonime. Înconjurată de personaje ce ar fi meritat măcar 200-300 de pagini în plus (mai ales Vega, Omar și Cineva), Britt-Marie refuză să se dea bătută și să-și rezume viața la o căsnicie ratată și o legătură care a fost la un pas să îi fure și ultimul zâmbet. E greu. E îngrozitor de greu să o iei de la capăt, să fii singur și speriat de lumea înconjurătoare, redescoperită acum cu alți ochi. Dar nu e un capăt de drum, nici pe departe. Doar un alt meci, într-un alt oraș, între alte două echipe. Iar mingea e la tine în teren.
Mulțumesc pentru roman, Cartepedia!
