Fragment în avanpremieră: Primul meu bal, de Jonah Lisa Dyer și Stephen Dyer

La Epica Publishing House a apărut Primul meu bal (traducător Iulia Dromerenschi), „o variantă amuzantă şi modernă a romanului Mândrie şi prejudecată” (JOJO MOYES, autoarea bestsellerului Înainte să te cunosc).

Film în producție la Warner Bros.

Megan ştie ce înseamnă să joci dur. Dar asta a fost înainte de a încerca să devină o lady. Megan este vedeta echipei de fotbal, unde îşi petrece o mare parte a timpului. Când cocheta ei mama o înscrie – fără ştirea ei – pe lista fetelor care urmează să-şi facă în mod oficial intrarea în înalta societate texană, atunci apar şi problemele pentru Megan. Faptul că e baieţoasă şi necizelată o face să intre repede în bucluc, aşa că i se pune la dispoziţie o lună pentru a dovedi că e capabilă să devină o adevărată lady.

Altfel, îşi va face familia de râs.

Nevoită să treacă de la crampoane la tocuri, Megan se pregăteşte pentru a participa la numeroase petreceri extravagante, care vor culmina cu balul Clubului Bluebonnet. Când fermecătorul Hank Waterhouse îi suceşte minţile, ea începe să creadă că nu e chiar aşa de rău să-şi facă intrarea în înalta societate.

Partea proastă e că trebuie să rivalizeze cu o blondă prefăcută şi cu iubitul miliardar al acesteia.

Distracţia abia începe…


Capitolul 3

Megan dezvăluie mai mult decât ar vrea

Goneam pe Aleea Mockingbird, pe bicicletă, la câțiva centimetri de lumina roșie a unui semafor din Fairfield, când mi-am dat seama că berlina neagră de lângă mine era o mașină de patrulare fără însemne. Am apăsat ambele frâne, iar cauciucul din spate a scârțâit pe pietriș. M-am oprit lateral, la trei metri de intersecție. Am înfipt o sanda Coach, cu baretă, în asfaltul moale, am dat înapoi și i-am aruncat o privire nonșalantă polițistului din dreptul meu. M-a privit și a chicotit. Serios, cine l-ar fi putut condamna? Nu vezi în fiecare zi o fată pe o bicicletă de curse, purtând o rochie Ralph Lauren, sandale de trei sute de dolari și o cască de bicicletă având deasupra o coroniță gigantică de plastic, cu strasuri.

Asudând precum un cal de curse, am clipit, încercând să înlătur rimelul năclăit care-mi încețoșa privirea, și îmi făceam griji că de pe fața mea ar începe să curgă machiajul ca glodul de pe un versant. Convinsă că păream dementă, însă hotărâtă să fac față situației, i-am zâmbit dulce ofițerului Jenkins, care mă privea din mașina lui cu aer condiționat, iar el, generos din fire, a întors capul.

Firește că plănuisem să trec pe roșu, dar un calcul rapid m-a lămurit că durata de timp petrecută încercând să evit o amendă din partea poliției rutiere ar fi depășit durata culorii roșii, așa că m-am oprit — dacă oprirea bicicletei la milimetru, la jumătatea intersecției, se putea numi „oprit”.

Fără să mă pot abține, mi-am privit ceasul. Din nou. Era ora 16:43. Ups! Oare cum reușisem să fiu într-o asemenea întârziere și atât de blocată acolo, pe șaua bicicletei? Iată răspunsul dureros: din păcate, mi-o făcusem cu mâna mea. Totul începuse în zori, când făcusem o uriașă eroare de judecată.

— Nu, ia tu mașina, îi spusesem Juliei, prostește, la ora 5:20.

Julia și eu împărțeam un Subaru Forester albastru. Nu era strălucit, însă te puteai baza pe el, iar tata îl alesese datorită faptului că era un automobil foarte sigur.

— Ești sigură? murmurase Julia.

Încuviințasem din ușa camerei sale. Se pare că privarea de somn afectează, într-adevăr, gândirea.

— Antrenamentul se termină la patru, iar întâlnirea preliminară începe la patru și jumătate, i-am spus. Deci o să am timp să fac duș, să mă îmbrac și să ajung la club. E la doar câteva străzi distanță.

Marțea aia marca începutul neoficial al Sezonului. Julia, eu și celelalte fete fuseserăm invitate să luăm ceaiul la Clubul Turtle Creek, împreună cu „guvernanta” noastră, Ann Foster. Ea urma să ne supravegheze, să ne spună la ce să ne așteptăm și cum să ne purtăm. Având în vedere că aveam antrenament la ora două, eram deja în încurcătură.

— N-o să fii transpirată?

— Vremea s-a mai răcorit, spusesem voioasă. Ne antrenăm doar pentru driblinguri. În plus, dacă se întâmplă ceva, nu vreau să întârziem amândouă.

— OK, răspunsese Julia, lăsându-și iar capul pe pernă. Îți păstrez un loc.

Înăbușindu-mi invidia — eu nu apucam niciodată să dorm mai mult —, am închis încet ușa, am coborât și am mers pe bicicletă până la sală, cu sandalele agățate de ghidon, iar rochia — pe atunci călcată, imaculată, împachetată într-o pungă — flutura în urma mea precum mantia roșie a lui Superman.

Din păcate, lucrurile nu au mers conform planului. Mai întâi, era cald ca-n cuptor. Verile texane sunt întotdeauna copleșitoare, însă de obicei în septembrie vremea nu mai e insuportabilă, ci aproape tolerabilă. Dar nu și azi. Pe la ora două, temperatura era în jur de 38 de grade Celsius, iar umiditatea era ca într-o junglă tropicală.

Apoi o serie de pase neglijente și de bufonerii au enervat-o pe antrenoarea Nash, iar driblingurile au fost înlocuite cu alergarea pe treptele stadionului.

— Haideți, haideți, haideți! urla antrenoarea, în timp ce grupul de fete urca, urca, urca. Ajunsă pe treapta de sus, m-am întors spre stânga și am sprintat spre următorul rând de tribune. Apoi am coborât, am coborât, am coborât pe scări. Urcă un rând, coboară-l pe următorul. Repetă.

— Sunteți în prelungiri, ați alergat două ore, sunteți extenuate și ele la fel. Acum e doar o chestiune de voință. Cine vrea cel mai mult să câștige?

— Nu-i mai greu decât să urci pe Vârful McKinley , am reușit să șuier spre Cat, în timp ce urcam partea de sus.

Mi-au trebuit trei respirații ca să scot propoziția asta. Afirmația era doar o speculație, firește, fiindcă nu fusesem niciodată mai la nord de Jackson Hole și nu urcasem niciodată pe vreun munte.

— Măcar în Alaska e frig, a icnit Cat.

Așa-i. Marginile metalice ale tribunelor erau opărite, stadionul — umed ca un terariu, iar soarele frigea ca o lampă de sudură. Când antrenoarea ne-a lăsat să plecăm în sfârșit, la patru și un sfert, eram fiartă. Mai rău, măruntaiele îmi erau mai încinse decât un cuptor de pizza.

Am intrat la duș la 16:19 și m-am stropit din plin cu apă rece, timp de cinci minute. Nu era deloc suficient ca să mă răcoresc, iar la 16:28, în timp ce stăteam în fața oglinzii, aplicându-mi rimelul, broboane de sudoare apăreau în neștire pe fruntea mea roșie ca sfecla. Am ieșit din vestiar, am tras de un fald de-al rochiei de pe fundul meu transpirat și am aruncat o privire la ceas. Era 16:37. M-am forțat să-mi păstrez calmul.

— Alteță! Alteța Voastră! a chițăit Mariah, când mă îndreptam spre standul de biciclete.

Lindsay și Lachelle au început să sufle în vuvuzele roz cu alb și să facă genuflexiuni, în timp ce Cat a luat poziție de drepți și a pornit un tun cu confetti, pentru copii. Acesta s-a declanșat, fără mare fast, iar bucățelele de hârtie s-au înălțat doar zece centimetri, înainte să cadă jalnic în iarbă.

— Rateu, a comentat Lachelle.

— Așa-i? Jalnic, a spus Cat, privind recipientul gol. A costat patru dolari nouă’ș’nouă.

— Amuzant, dragelor, ce să zic! am spus. Brigada Farselor nu mă luase prin surprindere, fiindcă vestea debutului meu se răspândise repede în rândul echipei.

În timp ce desfăceam lanțul bicicletei, Cat a alergat spre mine și mi-a întins casca.

— Coroana ta, milady, mi-a zis făcând o plecăciune și a izbucnit în hohote de râs.

— Vai, dar nu trebuia, am spus.

Am petrecut fix trei secunde încercând să dezlipesc coronița, pe care Cat o lipise cu lipici ultrarezistent de cască, apoi am re – nunțat și mi-am pus casca pe cap. Nici măcar nu m-am obosit să scot ghirlandele strălucitoare de pe ghidon.

— Distracție plăcută la bal! Să fii acasă înainte de miezul nopții! a strigat Mariah.

— Să ne anunți dacă-l întâlnești pe Făt-Frumos! a adăugat Lachelle.

Le-am făcut cu mâna și am plecat, în sunet de vuvuzele. La jumătatea campusului, am remarcat că îmi înlocuiseră bidonul vechi și urât pentru apă cu unul nou-nouț. Roz.

Ceea ce îmi aminteam a fi „câteva străzi distanță”, de la SMU până la Clubul Turtle Creek, s-a dovedit a fi zece străzi — aproape trei kilometri. Am mai dat și de două semafoare. Acum așteptam la al doilea. Când ajunsesem la primul, trecerea de pietoni era blocată de o coloană de copilași care se întorceau la creșă.

Amintindu-mi cum îmi flutura rochia în acea dimineață, mi-am dorit brusc să fiu Superman și să pot zbura sau să pot coborî dintr-odată temperatura de pe întreg globul, până la cea a înghețului. Cel mai mult îmi doream să rotesc Pământul în sens invers, cu viteză hipersonică, dând ceasurile înapoi cu vreo oră. Fiindcă n-aveam astfel de puteri, fumegam și pe dinăuntru, și pe dinafară. O ultimă privire la ceas — era 16:45. În cel mai bun caz, aveam să ajung cu douăzeci de minute întârziere, transpirată și roșie la față.

Intrarea în club era, firește, în pantă. Incapabilă să-mi stăpânesc unda de panică, m-am ridicat în șa, pedalând la deal. Dintr-odată, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, am auzit-o pe mama spunând: „Megan, dragă, niciodată nu primești a doua șansă de a face o primă impresie bună”. Mersi, mami!

În față, am văzut porticul umbrit și ușile de la intrare. Mi-am imaginat cum ajunseseră celelalte fete — înaintea mea, firește — mai devreme și cum își parcaseră mașinile imaculate, cu aerul condiționat la o temperatură atât de scăzută, încât purtau puloverașe de cașmir. Ieșind cu mare grijă, ca să nu-și ciufulească părul și să nu-și rupă vreo unghie, luaseră tichetul de parcare întins de valet și făcuseră doar opt pași până în intimitatea răcoroasă a clubului. Nu era suficient timp nici să topești o bomboană M&M, darămite machiajul lor de tip kabuki.

Pierdută în amărăciunea reveriei mele, am dat buzna spre intrare, am oprit în scrâșnet de frâne și am făcut contact vizual cu valetul din parcare. Era tânăr, purta un șort negru și un tricou alb, cu guler. Era ridicol de chipeș: ochi mari, căprui, păr ondulat și o gropiță în bărbie suficient de adâncă încât ai fi putut face baie în ea. Am așteptat, însă el nu s-a mișcat, ci a rămas acolo, cu tichetul în mână.

— Deci? am întrebat.

Pur și simplu mă privea cu gura căscată. Sărmanul de el e arătos, dar nu prea inteligent.

— Ce, n-ai mai parcat o bicicletă?

Asta l-a trezit. A făcut un pas în față și a apucat ghidonul.

— Scuze. Bună ziua… doamnă, s-a bâlbâit el, zâmbind.

Și ce zâmbet! Mai luminos decât nocturna de la Westcott Field.

— Bine ați venit la Clubul Turtle Creek!

— Mersi.

Mi-am desfăcut casca și i-am dat-o. A remarcat coronița și a zâmbit iar. Chiar că era chipeș. Trebuie că avea lipici la tipele mai în vârstă. M-am gândit să-i explic treaba cu coronița, dar ce explicație plauzibilă i-aș fi putut oferi?

Și apoi, grăbită și distrasă de fizicul lui, mi-am agățat tivul rochiei în șaua bicicletei și am sfâșiat-o în timp ce coboram. Auzind zgomotul de material sfâșiat, am privit amândoi în jos. Rochia mea roșie, elegantă avea o ruptură de la coapsă până la șold — o gaură generoasă, prin care mi se vedeau chiloții cu floarea-soarelui și o suprafață impresionantă de piele.

— Perfect! am spus. Pur și simplu perfect!

Mi-a aruncat o privire compătimitoare. Mi-am strâns rochia pe lângă corp și i-am întins o bancnotă de cinci dolari.

— Mulțumesc mult, doamnă! În vocea lui se simțea o urmă de glumă intimă, o tachinare blândă — probabil din cauza coroniței. Sau, poate, a chiloților cu floarea-soarelui.

— Cu plăcere.

I-am cercetat fața în căutarea unui răspuns, iar zâmbetul i s-a lățit. Cu siguranță, coronița e de vină. Am făcut semn spre bicicletă.

— Calc-o!

— Da, doamnă, a spus, cu un zâmbet tot mai larg.

Inima îmi tresărea. Era mai mult decât arătos. Tipic: sunt înconjurată de bogătani, iar eu suspin după valet. Am plecat ținând laolaltă marginile despicăturii.

— Fără acrobații! i-am strigat peste umăr.

— Sigur, doamnă.

Când am deschis ușa, i-am aruncat o ultimă privire. Îmi sprijinea cu atenție bicicleta de un perete. Apoi, un Mercedes AMG negru a apărut în trombă și din el a sărit un bărbat mai vârstnic, purtând un tricou cu sigla Clubului Turtle Creek. „Valetul” meu s-a îndreptat spre portiera șoferului și i-a oferit cei cinci dolari primiți de la mine adevăratului valet.

S-a oprit înainte de a urca în Mercedes, privind spre mine. Mi-a zâmbit și mai larg și mi-a făcut cu mâna, savurând vizibil scena. Șocul meu a fost înlocuit de amuzament. Ca să vezi! Și chipeș, și viclean. I-am făcut și eu cu mâna. Pe curând, străine, m-am gândit, în timp ce Mercedesul a demarat. Până și mașina lui avea un fund pe cinste.

În interiorul clubului era frig și întuneric ca într-un iglu, iar eu am așteptat: pupilele mi se dilatau, trecând de la temperatura Saharei la nuanțele plăcute ale luxului. Am simțit adierea aerului condiționat de deasupra și mi-am ridicat brațele, lăsând aerul rece să-mi mângâie subsuorile ude.

Dumnezeule, raiul pe pământ!

Fiindcă mai fusesem acolo de câteva ori, știam că mă aflam la intrarea principală. Am privit în jur, să evaluez situația. Parchet sclipitor? Bifat. Tapet textil roz-piersică și finisaje de nuc? Da. Plante în ghivece mari, de cupru? Candelabre de cristal? Da și iar da. O femeie care ședea la recepție, privindu-mă în timp ce îmi aeriseam subsuorile? Asta era ceva nou.

— Pot să vă ajut? a întrebat ea, pe un ton la fel de rece precum aerul din încăpere.

Mi-am coborât lent brațele.

— Da. Bună! Sunt Megan McKnight. Am venit aici pentru întâlnirea preliminară.

— În Sala Magnolia. Pe coridor și apoi la stânga. Chiar în capăt, veți vedea ușile duble.

— Mulțumesc frumos.

— Pentru puțin.

— E foarte cald afară.

— Da, este.

Mă bucur că am stabilit chestia asta.

Am început să merg, prinzându-mi cu mâna marginile despicăturii.

Apoi, m-a lovit inspirația. M-am întors spre femeie.

— Pot să împrumut un capsator de la dumneavoastră?

— Da.

A luat de pe birou un capsator mare și mi l-a înmânat. Ținând la un loc tivul, am apăsat capsatorul de trei ori, rapid — țac, țac, țac.

Am lăsat rochia să cadă și gata! Crăpătura era aproape rezolvată. Se mai vedea o urmă de galben, așa că am mai capsat o dată. Erau grosolane precum cusăturile lui Frankenstein, dar măcar dispăruse gaura și, dacă-mi țineam mâna pe lângă corp, nu prea se vedea. Am restituit capsatorul, i-am făcut cu ochiul recepționistei încremenite și m-am aventurat în căutarea întâlnirii preliminare.

Sala Magnolia. Cuvinte dulci, melodioase, bune pentru a fi șoptite și savurate. Simpla lor rostire evoca imagini precum salată de carne de pui fiartă la abur, pe pat de lăptuci unse cu unt, cu șervete de pânză, porțelanuri aurite, argint masiv și pahare aburite, cu ceai cu gheață garnisit cu mentă proaspătă. Nimic rău nu se poate întâmpla în Sala Magnolia, mă gândeam eu, văzând cum ușile de un alb orbitor se apropiau.

La naiba! Probabil că nici nu au început, am sperat, înăbușindu-mi dorința de a parcurge ultimii metri în fugă. Pariez că încă sunt pe acolo, sorbind din ceai și făcând cunoștință. Nimeni nu va remarca faptul că eram cu douăzeci și cinci de minute în întârziere.

Ajunsă la uși, mi-am verificat rochia. Capsele țineau totul la locul lui. Mi-am strâns mai bine părul în coadă, am suflat în sus spre frunte ca să mă răcoresc și am dat să apăs clanța ușii gigantice.

Totul va fi bine, mi-am spus și apoi am intrat.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Jurnalistul Marius Constantinescu în turneu de lansare a cărții „Rosé”

Jurnalistul Marius Constantinescu lansează volumul Rosé la Brașov, Sibiu, Iași, Timișoara și Cluj în luna februarie. Programul turneului: Marți, 6 februarie, de la 18.30, la Librăria Humanitas din Brașov. Miercuri, 7 februarie, de la 18.30, la Librăria Humanitas Constantin Noica din Sibiu. Joi, 15 februarie, de la 19.00, la Cafeneaua Fika din Iași. Miercuri, 21 februarie, de la 19.00, la Două Bufn...[Read More]

Castelul din nori s-a sfărâmat (Millennium #3) · Stieg Larsson

„- Singura explicație plauzibilă pe care o pot da este că Secția, de-a lungul anilor, a devenit o sectă, în adevăratul sens al cuvântului. Au ajuns ca și cei de la Knutsby sau ca pastorul Jim Jones, sau alții asemănători. Își scriu propriile legi, în care concepte precum ce este bine și ce este greșit încetează să fie relevante și ei acționează complet separat de societatea normală. – Pare u...[Read More]

Ultimul imperiu (Născuți din ceață #1) · Brandon Sanderson

„Kelsier rămase nemișcat, uluit. Cea mai mare izbândă a unor skaa, de mai multe zeci de ani încoace… Împotriva acestei idei lupta. Nu doar împotriva Lordului Legiuitor, nu doar împotriva nobilimii. Lupta împotriva unei mii de ani de deprinderi, a unei mii de ani de viață într-o societate care numea „mare izbândă” moartea a cinci mii de oameni. Pentru skaa, viața era atât de lipsită de speran...[Read More]

Oceanul care ne desparte · Tahereh Mafi

La câteva săptămâni după atacurile de la 11 septembrie, o tânără musulmană este urmărită până acasă și atacată. Hijabul e folosit ca o armă, iar eșarfa o strânge cu putere de gât. O amenințare. Un avertisment. O reacție în lanț aparent imposibil de oprit. A fost agresată în plină zi, în plină stradă, însă privirile tuturor au alunecat pe lângă ea. Nu au văzut, nici măcar nu au reacționat. Prejudec...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader