Dincolo de iarnă · Isabel Allende – „După moarte, nimeni nu îmbătrâneşte.”

„- Banii și crimele nu respectă granițele, de ce-ar face-o oamenii?”

Contrastele se atrag. Antiteza, folosită atât de des în literatură, fie că ne referim la literatura clasică sau la cea contemporană, nu pune în balanţă doar diferenţele dintre societăţi, diferenţe surprinse cel mai vizibil în opere fantasy sau science fiction, unde regulile pot să fie, până la un anumit punct, modelate atât de ingenios de autor, încât refuzi să crezi că romanul este o operă de ficţiune şi nu o oglindă a realităţii.

Pe lângă confruntările obişnuite, dintre Bine şi Rău, Lumină şi Întuneric, Dreptate şi Injustiţie, antiteza surprinde şi analizează interacţiunile dintre constraste, cum două sau mai multe persoane, cu puţine lucruri în comun, cu personalităţi opuse, reuşesc să se apropie şi să se înţeleagă, să îşi accepte defectele şi talentele, „împinse” de un mediu ostil şi periculos, neobişnuit de savuros, chiar şi pentru un roman scris de Isabel Allende.

Am greşit când am considerat Dincolo de iarnă o lectură uşoară, relaxantă, potrivită pentru o după-amiază în parc. Sinopsisul nu este înşelător, însă nu te pregăteşte pentru impactul moral, social şi politic ce întunecă trecutul celor trei protagonişti, atraşi într-o poveste ce surprinde magia şi ferocitatea iernii, povara amintirilor neîmpărtăşite, dar şi ironia sorţii, o ironie delicioasă, acidă, umbrită doar de un sentiment nefamiliar de tristeţe.

„- Am avut parte doar de o dragoste pe jumătate.”

Atmosfera de poveste este asigurată de un Brooklyn înzăpezit, de o vilă rece și, aparent, neprimitoare, patru pisici ce se ascund de cititori şi un câine foarte sensibil, care respinge viscolul nemilos prin somn, răsfăţ şi îndeplinirea tuturor dorinţelor. Chiar şi aşa, este prea multă linişte în New York. Zăpada se aşterne la fereastră, gheaţa îmbracă scările şi aleea de acces, iar frigul se strecoară pe uşă şi refuză să părăsească lăcaşul întunecat unde un profesor universitar, o jurnalistă chiliană şi o tânără guatemaleză încearcă să scape de un pasager clandestin.

Vrăjite de Isabel Allende, cuvintele se transformă în note muzicale: aria de (la) început te îndeamnă la visare şi îţi oferă un sentiment fals de siguranţă, tulburat doar de peisajul ce se aşterne în spatele geamului, „infernul alb”, care acoperă şi îngroapă cele mai întunecate secrete, copilării grele şi pierderi de nedescris, niciodată uitate. Tonalitatea alternează pe parcurs, susţinută de un ritm alert şi imprevizibil, iar printre lacrimi şi regrete se strecoară iubirea şi speranţa, râvnite în orice loc şi în orice moment.

Muzica, acompaniată de cele trei muze, nu se teme de schimbare. Devine violentă şi nemiloasă, indiferentă şi parşivă, blândă şi seducătoare. Se modelează după glasurile celor trei protagonişti, ce capătă curajul, dorinţa şi puterea de a privi în urmă, la anii sacrificaţi şi la victoriile obţinute, pentru a înţelege cine au fost şi cine au ajuns.

„- După moarte, nimeni nu îmbătrâneşte.”

Poveştile lor, strecurate cu duioşie şi grijă în Dincolo de iarnă, sunt cutremurătoare. Allende scrie despre lovituri de stat, crize economice, imigraţie şi violență, despre genocid şi abuz, despre copii ce suferă de la prima răsuflare, condamnaţi să trăiască într-o societate în care sunt judecaţi şi condamnaţi pentru o credinţă sau o viziune politică ce, uneori, nici măcar nu le aparţine. Într-un astfel de regim, în care drepturile îţi sunt încălcate şi libertatea este o simplă iluzie, riscul şi fuga devin singurele soluţii pentru o viaţă, nu neapărat mai bună sau mai sigură, dar o viaţă care îţi aparţine.

Când Richard Bowmaster loveşte maşina condusă de Evelyn Ortega, viscolul devine ultima lor problemă. Din fericire, când alternezi între o posibilă dispariţie şi implicarea forţelor de ordine, de la poliţie până la Inspectoratul General pentru Imigrări, intervine Lucía Maraz cu un plan nebunesc şi palpitant, ce implică şi negrese cu marijuana. Un plan ce mi-a amintit de scenariul unui episod al celebrului sitcom britanic Are You Being Served? sau de filmul Wild Target, cu Bill Nighy, Emily Blunt și Rupert Grint în rolurile principale. Un plan haotic, născut din impuls şi disperare, care îţi va „alimenta” curiozitatea până la final.

Seria de autor Isabel Allende poate să fie achiziționată de pe Libris.ro.

Richard Bowmaster este un profesor universitar ipohondru şi introvertit, adeptul rutinei, care suferă de stomac şi de anxietate. Dacă după primele capitole vei considera că el nu se încadrează în acelaşi „tipar” ca Evelyn și Lucía, având norocul să nu se fi născut sub ameninţarea unei revoluţii sau a unui război, când vei înţelege motivul pentru care este atât de retras şi circumspect, obişnuit să deţină un control absolut asupra fiecărui aspect al vieţii sale, te vei afla în postura de judecător, iar el în cea de condamnat.

Trebuie să învăţăm din greşeli. Primim sau oferim mult prea des acest sfat, însă care este limita peste care nu putem trece, când un accident sau o greşeală devine o condamnare, un motiv pentru a urî o persoană? Avem voie să luăm în considerare toate lucrurile bune înfăptuite până atunci, toate realizările şi momentele frumoase, sau ne lăsăm influenţaţi de o singură clipă de rătăcire, un moment de neatenţie şi abandon, pentru a emite o sentinţă ce niciodată nu va putea să fie revocată?

„Şi-atunci şi-a dat seama cât de măruntă şi limitată îi devenise existenţa şi l-a cuprins spaima, teama adâncă şi autentică de a fi pierdut atâţia ani închistat în sine, teama de viteza cu care trecea timpul, iar peste el năvăleau bătrâneţea şi moartea.”

Pierderea lui Richard, păstrată ca o taină pe durata lecturii, restabileşte un echilibru între personaje, însă este un echilibru măsurat prin suferinţă şi distrugere. Povara lui nu este doar un blestem, ci şi o moştenire. Îi este ruşine de faptele sale și este conştient că nimeni şi nimic nu va putea schimba trecutul. A ales izolarea ca să nu mai fie vreodată pus în situația de a ţine la cineva. De a fi îndrăgostit, de a iubi şi de a fi iubit. Preferă compania celor patru pisici, o casă mare, dar goală, rece şi pustie, la fel ca şi sufletul lui, unde doar Lucía Maraz poate să supravieţuiască.

Lucía Maraz este o jurnalistă chiliană dezinvoltă şi optimistă, cu care viaţa a fost crudă şi nedreaptă. Fire pasională, Lucía este chiriaşa şi colega lui Richard, singura pată de culoare din viaţa solitarului profesor. Întotdeauna a fost îndrăzneaţă şi perseverentă, însă atenţia lui Isabel Allende şi, implicit a noastră, nu se opreşte doar asupra femeii ce nu se teme să caute iubirea şi să îşi împărtăşească gândurile şi temerile cu o sinceritate debordantă.

Dincolo de iarnă poate să fie şi un album de fotografii: o descoperim pe copila cu imaginaţia bogată, care şi-a dorit să salveze toate animalele maltratate, pe tânăra visătoare şi impulsivă, ai cărui cei mai frumoşi ani au fost umbriţi de un frate intelectual şi de o lovitură de stat, pe femeia de succes, condusă de curiozitate şi datorie, care aşterne fără teamă adevărul pe hârtie, în cărţi şi articole ce prezintă realitatea copilăriei ei, instabilitatea în care a crescut, teroarea ce i-a împins pe mii de chilieni să îşi părăsească ţara şi familiile.

Lucía este tonică şi refuză să se lase învinsă. Pentru unii, probabil că este excentrică, atât prin comportament, cât și prin înfățișare, dar ea ştie să se facă iubită şi să îi apropie pe oameni, cu voioşia ei „contagioasă” şi replicile acide. A fost personajul meu preferat şi singurul meu regret este că nu am putut să o îmbrăţişez. Mi-aş fi dorit să îi spun că este extraordinară şi un model de urmat, că Richard şi Evelyn ar fi fost pierduţi fără ea, că niciodată nu este prea târziu să găseşti fericirea.

„Îl durea pieptul de frică, dar era o durere delicioasă. Binecuvântată să fii, Evelyn Ortega, că ţie ţi se datorează miracolul. Da, miracolul, nu există altă definiţie pentru ceea ce simt.”

Evelyn Ortega este o tânără guatemaleză, speriată şi modestă, aflată ilegal în SUA. Suferinţa nu poate să fie comparată, însă, de data aceasta, voi face o excepţie. Dacă Lucía şi Richard au avut (şi) şansa la o viaţă normală şi echilibrată, Evelyn niciodată nu s-a aflat în siguranţă. A avut o copilărie tragică, de nedescris, un lanţ aparent nesfârşit de coşmaruri şi nedreptăţi, de abuzuri şi pedepse. Acum, vorbeşte cu greutate, se bâlbâie, iar când Richard îi loveşte maşina este sigură că o să fie deportată şi că nu va reuşi să fugă din nou din Guatemala.

Evelyn este simbolul bunătăţii. E înfricoşător de onestă şi de corectă, chiar şi cu persoanele ce o consideră doar o altă imigrantă care munceşte la negru, pe bani puţini. Are un suflet curat şi nu poate înţelege semnificaţia cuvântului „răutate”, de ce oamenii simt nevoia să minte, să înşele şi să rănească, mai ales când au atât de multe lucruri bune de oferit. Niciodată nu şi-a acceptat rolul de victimă şi nu a încercat să obţină ceva de pe urma abuzurilor îndurate. Evelyn este o supravieţuitoare şi nu îşi doreşte decât o casă şi o familie, să fie ocrotită şi să aibă un somn liniştit. Lucruri elementare, pentru care nu ar trebui să te lupţi. Pentru care nimeni nu ar trebui să mai lupte.

În Dincolo de iarnă, Isabel Allende ne-a amintit că iubirea nu are vârstă sau reguli. Imprevizibilul, atât de dorit şi de râvnit, se împleteşte cu o aventură fermecătoare, oferindu-i o simbolistică dureros de comică unui fenomen natural: viscolul acţionează ca un liant şi ca un declanşator, uneşte trei suflete îndurerate sub magia iernii şi oferă o semnificaţie emoţionantă cuvântului „acasă”, unde dragostea, respectul şi încrederea pot învinge orice obstacol.