Frumoasa și Bestia spune povestea lui Belle (Emma Watson), o tânără inteligentă și independentă, care ajunge prizonieră în castelul unei Bestii (Dan Stevens). În ciuda tuturor îndoielilor și temerilor pe care le are, tânăra ajunge să privească dincolo de imaginea monstruoasă a Bestiei, descoperind o ființă blândă, cu simțul umorului, care iubește cărțile și lectura la fel de mult ca și ea.
Am văzut Beauty and the Beast (1991) de 50, 60, 70… poate de 100 de ori? E animația mea favorită. Știu fiecare replică. Fiecare vers, fiecare cuvânt, fiecare scenă. Dacă mă concentrez puțin, îți spun și cum sunt îmbrăcați sătenii, de la croială și tipul de material, până la culori și nuanțe.
Probabil că am fost cea mai entuziasmată persoană din sală, cu trandafirul primit cadou pe genunchi, cu mâinile tremurând de nerăbdare, după ce am urmărit atât de multe teasere și trailere. Din păcate, zâmbetul meu a dispărut treptat, nerăbdarea s-a transformat în melancolie, iar bucuria pe care o ținusem în frâu întreaga săptămână, din momentul în care am primit invitația, s-a ofilit mai repede ca trandafirul din poveste.
Sunt conștientă că am început articolul pe un „ton” negativ, însă nu plănuiesc să scriu o cronică foarte acidă sau „să distrug” filmul. Da, au fost multe lucruri care m-au deranjat, schimbări care nu își aveau locul, dar au existat și momente neașteptat de emoționante, pe parcursul cărora mi-am amintit cât de mult îi îndrăgesc pe Lumière, pe Cogsworth și pe Mrs. Potts sau cât de uimitor este Luke Evans (he stole the show).
Belle (Emma Watson) este privită cu neîncredere de către ceilalți locuitori ai satului. Știe și îi place să citească, nu pleacă de acasă fără o carte, pe care o răsfoiește pe drum, aparent neinteresată de ceea ce se petrece în jurul ei. Este politicoasă și le zâmbește tuturor celor care o abordează, dar este etichetată drept „o ciudată”, pentru că în loc să își dorească să se căsătorească și să aibă copii, ea își petrece timpul între pagini, descoperind lumi noi și povești nemuritoare.
Oh, Emma. Am crescut cu Harry Potter și întotdeauna mă voi gândi la Hermione Granger când îi aud numele. Îmi place de ea ca persoană, îi apreciez recomandările literare, dar nu mi s-a părut o alegere potrivită pentru Belle. În loc să fie blândă, veselă și energică, interpretarea Emmei e stângace: e rigidă, rece, uneori indiferentă, iar zâmbetul ei este forțat, spulberând orice speranță pe care o mai aveam pentru personaj. Îmi dau seama cât de greu i-a fost să cânte, dar rezultatul este… nici nu știu ce termen să folosesc. Aici nu este vina ei, ci a producătorilor. Ai un musical, știi că actrița ta principală nu cântă foarte bine, dar alegi să-i modelezi vocea și să mergi pe premisa the show must go on. Nu, nu și iar nu.
Mi-a fost rușine, dar am izbucnit în râs la foarte multe scene. În mintea mea, în paralel cu filmul, „se derula” animația, motiv pentru care mi-a fost foarte greu să urmăresc anumite secvențe, când Emma gesticula prea mult (sau prea puțin), râdea fals sau încerca să îmi transmită emoții puternice, dar nu reușea decât să mă facă să îmi dau ochii peste cap, până când mi-au picat ochelarii de la IMAX și m-am înțepat în spinii de la trandafir (blesteme, vă spun eu).
CGI-ul was the real beast. Vă amintiți cum arăta bestia în animație? Semăna cu un leu, avea o coamă lungă și deasă, era impunătoare și periculoasă. În film, mi-a amintit de un țap. Toate trăsăturile care ar fi trebuit să fie evidențiate au fost considerate neimportante, așa că am primit „o creatură” îmbrăcată în zdrențe, sictirită și lipsită de răbdare, al cărui urlet nu are niciun efect asupra ta. Goosebumps? Nu, nu aici. Pe scurt, dacă Beauty and the Beast ar fi fost filmat în obscuritate, aș fi confundat bestia cu Dahaka (Prince of Persia).
Dan Stevens apare cam 4 minute, la final, dintre care 3 și le petrece într-un costum albastru care mi-a ars retinele, și așa sensibile, iar unul într-o cămașă care i-a pus în evidență trupul, dacă iau în considerare suspinele pe care le-am auzit în sală și declarațiile înflăcărate de la domnișoarele din spatele meu, care visau cum îl trag de păr și îl dezbracă în zăpadă. Așa, să revenim la film.
Chimia dintre Belle și bestie este inexistentă. Am căutat-o chiar și cu lupa, însă scenele lor m-au lăsat indiferentă și abia așteptam să se termine. Nu voi aduce în discuție dansul, pentru că este un subiect prea sensibil pentru mine și nu vreau să fiu considerată Vrăjitoarea cea Rea, care vă oferă doar vești proaste.
Fiindcă am adus în discuție, până acum, doar elementele „rele”, să trecem și la cele bune: Luke Evans. Oh… fetele din spate pot păstra bestia. În animație, Gaston era libidinos și prost, un misogin, un incult și un îngâmfat. Evans aduce personajul la un nou nivel și îl transformă într-un bărbat cu toate „calitățile” enumerate mai sus, pulsând cu unele noi: e fermecător, are un zâmbet diavolesc, e charismatic și villainul ideal. Cred că actorul s-a distrat foarte mult la filmări.
Duo-ul Gaston (Luke Evans) și LeFou (Josh Gad) are toate ingredientele necesare pentru a cere un spin-off sau un sequel doar cu ei doi. Prezentați în antiteză, de la fizic până la comportament, viclenia lui Gaston, împreună cu narcisismul său, sunt puse în balanță cu spiritul justițiar al lui LeFou, care e nemulțumit uneori de deciziile sau de reacțiile prietenului său, dar nu îndrăznește să-l contrazică, pentru că vrea să rămână aproape de el.
Decizia scenariștilor de a-l face pe LeFou îndrăgostit de Gaston a provocat numeroase controverse și reacții exagerate din partea fanilor. Personal, nu am avut nicio problemă cu această schimbare, însă nu am înțeles nevoia de a face acest anunț cu surle și trâmbițe, când era destul de clar, din animație, că afecțiunea lui LeFou pentru Gaston nu se rezuma doar la prietenie și respect. În film, îl adoră, îl venerează și, în felul lui, îl protejează, până în punctul în care îi devine complice și îi minte pe cei din jur, doar pentru a obține un semn mic de aprobare din partea lui Gaston. Atât de important este pentru el.
Scenariștii au exagerat cu unele scene și nu au fost prea subtili cu hint-urile, însă nu am ce să îi reproșez luiJosh Gad, care a jucat ireproșabil și mi-a smuls câteva zâmbete, chiar și când stăteam supărată pe scaun, ușor dezamăgită de soundtrack.
Oh, am ajuns și la acest subiect „delicat”: soundtrack-ul. Nu am mințit la începutul articolului când v-am spus că știu fiecare vers, fiecare cuvânt. Toate melodiile sunt superbe, imposibil de uitat, dar, pentru a continua lista lungă a schimbărilor, aproape toate au fost modificate, ca ritm și tonalitate, într-o variantă „modernă”, care nu mi-a fost pe plac. Tale as Old as Time și Be Our Guest? Nu, nu și iar nu.
Singura excepție a fost The Mob Song, când Gaston îi conduce pe săteni la castel. E magnific interpretată de Evans, care, oare pentru a câta oară, mi-a întrecut toate așteptările. Scena este perfectă: Gaston, înalt și chipeș, cu torța în mână, manipulându-i pe toți cu un discurs improvizat, hrănindu-se cu frica lor și cu atenția cu care îi sorb fiecare cuvânt. Aici da, goosebumps. La greu. Abia aștept să revăd scena.
O altă bilă albă au fost personajele secundare, „servitorii” de la castel. Lumière (Ewan McGregor), Cogsworth (Ian McKellen), Mrs. Potts (Emma Thompson) și Chip (Nathan Mack) mi-au plăcut atât de mult, încât aș fi vrut să nu scape de blestem. Da, da, da, sunt conștientă de ceea ce am declarat și cât de urât a fost ceea ce am spus. Înfățișările lor au fost puțin alterate, dar mă abțin de la alte comentarii acide.
Am reacționat ca un copil mic: mă bucuram când Lumière aprindea lumânările și flirta cu nerușinare cu mătura (îmi cer scuze, dar am uitat numele din film + povestea lor de dragoste a fost mult mai interesantă și mai „credibilă”, pentru că „el” putea oricând să îi dea foc, dar asta nu i-a împiedicat să fie adorabili), când Cogsworth îi certa pe toți și se plângea de cât de greu se deplasează, când Mrs. Potts și Chip săreau prin castel, veseli și optimiști, cu ceaiul fierbinte pregătit, gata să încălzească sufletul Bellei.
Nu sunt un critic de film, dar nici nu vreau să vă ofer speranțe false. Beauty and the Beast abundă în scene noi, replici schimbate și informații în plus, care nu au fost necesare, „traversează” de câteva ori granița spre parodie și nu ne oferă povestea de dragoste dorită (sau biblioteca din animație, pe care îmi doream de luni de zile să o văd), însă nu ar trebui să refuzi o invitație la castel, care păstrează vraja copilăriei, acea atmosferă de basm care niciodată nu va apune. Ah, și Luke Evans. V-am spus de el? Parcă da. Mergeți și pentru el. O să-l adorați.
