Pe Aleea Privet, numărul patru, sub debaraua de sub scară, alături de păianjeni și protejat de umbre, doarme un băiat firav și slăbuț, cu ochi mari și verzi, ascunși de o pereche ruptă de ochelari, cu un păr negru veșnic ciufulit, care nu reușește să-i acopere cicatricea de pe frunte: un fulger. El este Harry Potter, unul dintre eroii generației mele.
Viața cu familia Dursley este un coșmar care nu se mai termină. Între disprețul afișat de unchiul Vernon, privirile disprețuitoare aruncate de mătușa Petunia și „torturile” la care este supus de către vărul său, Dudley, un porc cu chip de om (fanii vor înțelege asociația mea răutăcioasă), Harry nu îndrăznește să spere la puțină compasiune din partea rudelor sale, care îl tratează de parcă ar avea o boală contagioasă și ar putea să se infecteze.
Supraviețuind cu o doză potrivită de sarcasm, cu replici pe care le păstrează doar pentru un cititor, câștigându-te astfel de partea sa, viața lui Harry se îndreaptă în direcția cea bună, spre lumină, ca să fiu poetică, în momentul în care primește o scrisoare. O scrisoare prin care este informat că a fost acceptat la școala de vrăjitoare și vrajitori Hogwarts.
Goodreads: 4.44
„- De fiecare dată, primele victime sunt cei inocenți, rosti el. Așa a fost din vremuri de demult și tot așa-i și-n vremurile noastre.”
Fiecare generație are eroii săi. Personaje în care ne regăsim, pe care le admirăm și pe care le protejăm, alături de care râdem, iubim, plângem și suferim. Călătorim împreună cu ele, pe meleaguri exotice și tărâmuri fantastice. Prin spațiu și timp, în abstractul și neprevăzutul care modelează orice SF de referință, până când aterizăm din nou pe pământ, în universul nostru, într-o realitate în care rămânem suspendați preț de câteva secunde, înainte să pornim în altă aventură, fără să ne pese că totul este ficțiune, iar autorii nu ne oferă nicio putere, niciun avantaj. Ajutorul, îndrumarea… le primim de la personaje.
După o scurtă privire în viitor, nu pot să spun că sunt dezamăgită de ceea ce va urma. Alte serii minunate, alți autori care își vor face în curând debutul. Iar pentru cei prea leneși, cei care încă nu au descoperit plăcerea lecturii (pierderea lor), această listă o să le dea palpitații, fiindcă se află la o bătaie de inimă distanță de infinit.
Aveam unsprezece ani când am citit Harry Potter și piatra filosofală. Citeam puțin, ocoleam biblioteca, îmi petreceam zilele în parc, până când venea bunica să mă ia, iar noaptea mă uitam la desene animate, preferatul meu fiind Scooby Doo, datorită căruia încă am momente în care am impresia că mă urmărește cineva, sau, mai bine zis, ceva, din întuneric (dar o să vă povestesc altă dată despre temerile și fobiile mele).
Mama mea este vrăjitoare, însă nu am reușit (încă) să o conving să mărturisească. Credeți că a fost o coincidență faptul că am început să citesc romanul la aceeași vârstă la care Harry Potter a descoperit că este vrăjitor? Mi-a lăsat cartea pe pat, am frunzărit-o puțin, nedumerită de numărul impresionant de bufnițe care trimiteau scrisori, apoi am abandonat-o, gândindu-mă la o scuză pentru a scăpa de „temă”. Da, la acea vârstă, consideram cititul o temă, o corvoadă, sentiment care s-a prelungit până în primul an de liceu. Acum… aș vrea să fiu „obligată” să citesc, cărțile să fie singura mea temă. Poate că într-un univers paralel doar asta fac.
Nu-mi amintesc de ce m-am întors la carte, ce m-a impulsionat să o reiau. Vina, că voiam să îmi mint mama? Plictiseala? Curiozitatea? Motivele contează mai puțin, decizia finală e cea care își pune amprenta. Pe scurt, pentru că deja am făcut o introducere exagerat de mare, am terminat cartea în câteva ore, spre bucuria părinților mei, care au răsuflat ușurați. Da, nu eram o cauză pierdută.
Pe Aleea Privet, numărul patru, sub debaraua de sub scară, alături de păianjeni și protejat de umbre, doarme un băiat firav și slăbuț, cu ochi mari și verzi, ascunși de o pereche ruptă de ochelari, cu un păr negru veșnic ciufulit, care nu reușește să-i acopere cicatricea de pe frunte: un fulger. El este Harry Potter, unul dintre eroii generației mele.
Viața cu familia Dursley este un coșmar care nu se mai termină. Între disprețul afișat de unchiul Vernon, privirile disprețuitoare aruncate de mătușa Petunia și „torturile” la care este supus de către vărul său, Dudley, un porc cu chip de om (fanii vor înțelege asociația mea răutăcioasă), Harry nu îndrăznește să spere la puțină compasiune din partea rudelor sale, care îl tratează de parcă ar avea o boală contagioasă și ar putea să se infecteze.
Supraviețuind cu o doză potrivită de sarcasm, cu replici pe care le păstrează doar pentru un cititor, câștigându-te astfel de partea sa, viața lui Harry se îndreaptă în direcția cea bună, spre lumină, ca să fiu poetică, în momentul în care primește o scrisoare. O scrisoare prin care este informat că a fost acceptat la școala de vrăjitoare și vrajitori Hogwarts.
La treisprezece ani distanță, vreau să îți mărturisesc că eu încă îmi aștept scrisoarea. Trebuie să aibă un program de „master” la Hogwarts. Sau poate că bufnița mea s-a rătăcit sau este ținută ostatică, ca să mă împiedice să îmi descopăr puterile și să transform câțiva „amici” în broaște râioase, așa cum ar merita.
Bucuria lui Harry este de scurtă durată, pentru că nu este lăsat să își citească „poșta” (nu are prieteni sau alte rude care i-ar putea scrie). Însă bufnițele, după cum bine știi, sunt ființe inteligente, încăpățânate și… magice. Care nu se lasă ușor descurajate și insistă, până când mustața unchiului Vernon ia foc, iar familia este nevoită să pornească într-o călătorie forțată, pentru a scăpa de urmăritori și de trecutul lui Harry. Din păcate pentru familia Dursley, și din fericire pentru mine și Harry, lucrurile nu se desfășoară așa cum își dorește unchiul Vernon.
În acest moment, aplaud, fac o piruetă, zâmbesc până la cer și înapoi, pentru că în scenă apare unul dintre personajele mele favorite, Hagrid, Păstrătorul cheilor de la Hogwarts. Primul lucru pe care trebuie să îl știi despre Hagrid este că are o slăbiciune pentru creaturile fioroase, cu numeroase picioare, cu colți ascuțiți sau abilități „deosebite”, în special cele rare sau interzise, care te pot ucide prin diferite metode, în funcție de opțiunea pe care o alegi (sau de greșelile pe care le faci).
Dacă treci peste acest „mic” defect, Hagrid este un munte de om. Eu mereu l-am comparat cu un urs grizzly, însă nu unul fioros, care ar putea să îți facă rău, ci unul blajin, iubitor și cu suflet mare, care are atât de multă forță, încât nu își dă seama că ar putea să te sufoce atunci când te îmbrățișează, decât când este prea târziu, iar coastele tale deja au fost fisurate. Aș putea spune că Hagrid este ca un felinar pentru Harry: înlătură întunericul și nefericirea care îl sufocau, oferindu-i șansa de a-și trăi viața și de a-și descoperi harurile.
J. K. Rowling, o vrăjitoare cu acte în regulă, a oferit cititorilor ei un dar extraordinar, care nu poate să fie măsurat sau răsplătit, un dar de o valoare inestimabilă: Hogwarts. Alături de Harry, la fel de speriat și de entuziasmat ca și el, te vei rătăci pe culoarele acestui castel magnific, unde fantomele te salută și au mereu chef de vorbă, tablourile pulsează de viață, în timp ce „chiriașii” lor te studiază sau te critică, asta dacă nu sunt plecați în vizită la vecini, pentru un schimb de bârfe. Imaginația ta va scăpa de sub control, pentru că la această școală, la limita dintre iluzie și realitate, vei descoperi că aproape orice este posibil.
Nu știu dacă s-au inventat cuvintele potrivite pentru a-i mulțumi autoarei, pentru a-i aprecia talentul, aparent nelimitat și imposibil de lăudat. De ce imposibil? Fiindcă ai vrea să folosești toate dicționarele din lume pentru a-i transmite un mesaj, pentru a-i descrie ce a însemnat acest univers pentru tine. Un loc de joacă, o ascunzătoare, un reper în viață, un far care te-a ajutat să îți găsești viitorul, o soluție la probleme tale. Sau toate, la un loc.
Viața la Hogwarts este un vis năucitor, din care Harry nu mai vrea să se trezească. Se simte puțin stingherit de atenția care îi este acordată. Are tendinta de a-și acoperi cicatricea cu bretonul, ca restul colegilor săi să nu se mai holbeze la el. „Faima” are prețul său, dar asta nu-l împiedică să ia deciziile corecte și să se ferească de vrăjitorii care au intenții ascunse. Cei care vor să se folosească de numele său pentru a elibera amintiri de mult pierdute, un trecut întunecat și interzis, dominat de un dușman periculos, al cărui nume foarte puțini îndrăznesc să-l rostească: Voldemort.
„- Spune-i Voldemort, Harry. Spune întotdeauna lucrurilor pe nume. Teama de un nume nu face decât să sporească teama de cel ce poartă acel nume.”
Dacă singurul „mister”, demn de menționat, al fostei mele școli, a fost o scurtătură între două etaje, „păzit” de un lacăt ruginit, care a cedat lupta după câteva încercări, la Hogwarts enigmele sunt un element obișnuit în viețile elevilor, care trebuie să se acomodeze foarte repede cu scările care se deplasează singure, la ce etaj vor ele, cu holurile care se mișcă sau dispar în anumite momente din zi sau din noapte, precum și cu numeroasele creaturi sau plante magice pe care trebuie să învețe cum să le mânuiască sau să le controleze, dacă vor să treacă în anul următor (și să supraviețuiască, dar nu le spune asta).
Secretele din castel sunt ingredientul magic pentru o prietenie specială, care va crește armonios cu fiecare roman din serie. Harry Potter, Ron Weasley și Hermione Granger. Trio-ul alături de care mi-am petrecut copilăria, alături de care am crescut și am visat. Până când aventurile s-au terminat, iar eu a trebuit să îmi iau rămas bun de la Hogwarts, întorcându-mă doar în vacanțe, pentru a retrăi aceleași emoții, dar cu alți ochi, cu bucuria unei studente și maturitatea unui adult (bine, poate exagerez puțin cu ultima parte, nu am să fiu vreodată matură și responsabilă).
Trăsătura cea mai proeminentă a lui Ron este latura sa pesimistă, care prinde glas în cele mai nepotrivite momente. Roșcat și cu pistrui, un indiciu clar că este un Weasley, Ron provine dintr-o familie numeroasă, unită, iubitoare, dar săracă, în contrast cu Harry, care și-ar dona fără să ezite moștenirea, ca să aibă parte de un cămin și de înțelegere, de un tată care să-l sfătuiască și de o mamă care să-l răsfețe. Departe de a fi un vrăjitor strălucit (mediocru, în zilele sale bune), Ron continuă lecțiile oferite de Hagrid și încearcă să-l pună pe Harry la curent cu lumea vrăjitorilor, fără să aibă o intenție ascunsă sau să se agațe de faima prietenului său.
La polul opus, Hermione este eleva model, cea mai talentată vrăjitoare din an. Își face cu plăcere temele, știe răspunsurile la toate întrebările profesorilor, recită pasaje și capitole întregi fără să clipească sau să ezite, și încă are timp să citească o lectură „ușoară”, mai exact o cărămidă de câteva sute de pagini, înainte să meargă la culcare. Nu e drept să fie catalogată drept „tocilară”, deși a bifat toate trăsăturile necesare pentru a câștiga această funcție. Hermione este vocea rațiunii, cea care stabilește echilibrul din grup. Firea ei pragmatică se ciocnește de curajul lui Harry și de neastâmpărul lui Ron. O vedem pe „eleva perfectă” cum încalcă regulile sau le ocolește, pentru a-și ajuta prietenii și a descoperi ce taine ascund profesorii la Hogwarts.
Ah, am ajuns la profesori. Aș putea să scriu un articol pentru fiecare în parte, atât de mult mi-au plăcut, însă mă voi opri doar asupra preferatului meu: Severus Snape. Am simțit un junghi în inimă când am văzut filmul. Alan Rickman mă fermecase în „Rațiune și simțire”, singurul rol în care îl „întâlnisem”, până în acel moment, iar acum era un vrăjitor, profesorul de filtre și elixire, un personaj aflat la limita dintre Bine și Rău, Lumină și Întuneric, care nu se sfiește să-și arate disprețul pentru Harry Potter sau să-l depuncteze pentru că respiră prea tare. Snape a fost, este și va fi întotdeauna personajul meu preferat. Always and forever.
„- Pentru că la ora mea nu veți avea ocazia să fluturați prostește din baghete, multora dintre voi le va veni greu să creadă că au de-a face cu magia. Nu mă aștept să fiți în stare să înțelegeți cu adevărat splendoarea unui cazan clocotind molcom, cu gaze unduitoare ca perdelele, puterea delicată a lichidelor care alunecă prin venele omenești, vrăjind mințile, încătușând simțurile… Vă pot învăța să îmbuteliați faima, să distilați gloria, ba chiar și să puneți dop morții. Asta dacă nu cumva sunteți și voi o adunătură de capete pătrate, ca de altfel majoritatea celor pe care mi-e dat să-i instruiesc de obicei.”
La mai bine de un deceniu după ce am citit prima oară Harry Potter și piatra filosofală, în ediția publicată la Egmont, am fost foarte încântată de noua traducere și de câteva schimbări. Nu mi-au plăcut vreodată numele traduse. Am renunțat cu drag la Plesneală, Cap-de-Mort și Reacredință pentru Snape, Voldemort și Malfoy. Știu că multe persoane s-au acomodat mai greu cu noii termeni. De la „hoțoaica aurie” am trecut la „smici de aur”, de la „Încuiați” la „Mageamii”, de la „Hedwig” la „Hedwiga”. Am întâmpinat și eu unele probleme, însă diferențele nu m-au îndemnat să mă opresc din citit, nici nu au diminuat entuziasmul copilăresc cu care m-am reîntors în lumea lui Rowling.
Harry Potter nu este o serie pentru copii, adolescenți sau adulți. Este o serie pentru toată lumea. Nu există o limită de vârstă sau obstacole care să te împiedice să o citești. E originală, unică, fermecătoare și un punct de referință în literatură. Trebuie doar să descoperi magia din tine și să îți găsești bagheta. Atât de simplu este.
