Născută din fum și os (Născută din fum și os #1) · Laini Taylor

Aș putea să îți spun că mi-a plăcut Născută din Fum și Os. Că m-au intrigat personajele, povestea, atmosfera, misterul care vibra pe străzile pustii din Praga, ochii de foc ai îngerului și părul albastru, pierdut în spirala infinitului, al eroinei, care nu știe cine sau ce este. Dar aș minți.

Pentru că am fost absorbită, vrăjită și sedusă de către carte. Pentru că am citit-o de două ori, în mai puțin de o săptămână. Prima oară citind capitole pe furiș, când aveam și câteva minute libere. A doua oară în adâncul nopții, când luna palidă a fost singurul martor al suferinței care m-a năpădit după ce am terminat romanul și am retrăit acel carusel mistic, fabulos, al emoțiilor contradictorii, de la senzația arzătoare a trădării la răsuflarea stinsă a îndrăgostitului care ar distruge lumea pentru a-și primi răzbunarea mult dorită.

Știu că pare un început haotic, ușor poetic, însă acesta este efectul pe care Născută din Fum și Os l-a avut asupra mea. Am trăit romanul. L-am adorat: traducerea muzicală, perfectă, atât de cursivă și de cutremurătoare, imortalizând în timp și spațiu fiecare sentiment, fiecare element abstract și supranatural care a transformat această aventură incredibilă, pe făgașul dorințelor interzise și al sufletelor pereche, în cel mai captivant și tensionant roman YA fantasy pe care l-am citit vreodată. Mi-a întrecut toate așteptările. Și știam că o să îmi placă.

De când am adăugat cartea pe Goodreads, în urmă cu câțiva ani. De când am văzut cele trei coperte și am citit câteva fragmente în engleză, vrăjită de Brimstone, sedusă de Akiva, care este atât de aproape să-l învingă pe Întunecatul și să devină personajul meu YA favorit (tot la categoria fantasy, să fie clar: pentru că nu pot să am un singur personaj favorit, e imposibil).

Așa… să îmi amintesc cum să respir, să mă comport ca o persoană normală și să devin ghidul vostru prin fum și ceață. Atenție la oase, să nu călcați peste ele! Sunt magice. Și periculoase.

„Odinioară fusese plină de candoare, o fetiță care se juca fără nicio grijă cu niște pene pe podeaua bârlogului unui diavol. Acum, nu mai era deloc inocentă, dar nu știa ce-ar fi putut face. Asta era viața ei: magie, și rușine, și secrete, și dinți, și un gol adânc, ce nu-i dădea pace, în mijlocul făpturii ei, unde ceva cu siguranță lipsea.”

Pe străzile întunecate din Praga, Karou, o tânără elevă de la Liceul de Artă, se îndreaptă spre o dugheană veche și misterioasă, un ecou al copilăriei și al amintirilor care au modelat-o într-o artistă surprinzător de talentată. Caietele ei de schițe „vorbesc” despre monștri și magie, evocă ființe supranaturale demne de pensula unui pictor sau de piatra unui sculptor, creaturi care nu reprezintă un mit, cel puțin nu pentru Karou, care se folosește de vise drept paravan pentru a-și ascunde familia și comisioanele secrete pe care le face pentru Brimstone, demonul care îndeplinește dorințe și sfidează echilibrul dintre Viață și Moarte.

Karou este o enigmă. Atât pentru ea, cât și pentru cei din jurul ei. Nu este protagonista care are nevoie de ajutor sau care trebuie să fie salvată. Este conștientă de defectele ei, nu se sfiește să își folosească sarcasmul pentru a obține ceea ce își dorește sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută, îmbracă adevărul în minciuni, cu o lejeritate alarmantă, și are un spirit răzbunător, o combinație letală între egoism, determinare și încăpățânare. Ea este Karou. Și e imposibil să nu îți placă de ea.

„Karou era, pur și simplu, răpitoare. Cu piele catifelată și cu picioare lungi, cu părul lung azuriu și ochii unei stele de cinema din perioada filmului mut, se mișca precum un poem și zâmbea precum un sfinx. Fața ei nu numai că era frumoasă, dar era și plină de viață, cu privirea totdeauna scânteietoare și luminoasă, și avea un fel de a-și lăsa capul un pic într-o parte, ca o pasăre, cu buzele strânse, în timp ce ochii ei negri jucau vioi, un gest care sugera secrete și mistere.”

Am încercat să îmi pun dorințe, sperând că Brimstone avea să mă ajute. Nu am avut noroc. Caietul de schițe al lui Karou este atât de lăudat și de venerat, de către colegi, profesori, străini, himere, îngeri, prieteni, ba chiar și de către dușmani, încât speram că dacă aveam să îmi închid ochii, desenele aveau să apară la început de capitol. De ce să se bucure doar personajele de talentul lui Karou?

Poate că părul de culoarea safirelor șlefuite, disparițiile ei subite, pe meleaguri exotice și în cele mai cutremurătoare locuri din această lume, caietele ei de schițe sau replicile ei cu dublu înțeles sunt elemente suficiente pentru a crea aura de mister care înconjoară silueta ca de balerină a lui Karou, însă autoarea are câțiva ași în mânecă pregătiți pentru tine, avantaje pe care le va folosi abia la final, când tensiunea se împletește cu iluzia, iar tu te pregătești pentru ceea ce este mai rău, pentru dezvăluirea care va schimba viețile personajelor (și pe a ta, *insert drama*).

Dugheana lui Brimstone este lăcașul minciunilor și al secretelor. Himerele trăiesc în întuneric, la adăpostul magiei. Sunt ființe plămădite din îmbinarea mai multor rase, de animale sau de păsări, având și trăsături umane, care le oferă un aer de legendă, de creaturi izvorâte din povești pierdute în negura timpului, despre lumi abandonate, prăbușite, spre care nu îndrăznim să ne întoarcem gândurile sau privirea. Familia lui Karou este compusă din patru himere. Le iubește, le respectă și le protejează. Iar sentimentul este reciproc.

Brimstone este personajul cu care ai vrea să stai de vorbă câteva secole, personajul pentru care ai vrea să oprești timpul în loc, ca să primești toate răspunsurile pe care le dorești. Îngerii îl consideră un demon, un vrăjitor nemilos și lipsit de scrupule. Oamenii îl văd drept un salvator, un dătător de speranțe, cel care îi poate ajuta să își îndeplinească dorințele, indiferent cât de absurde sau cât de periculoase ar putea să fie consecințele. Pentru Karou, este un părinte, un prieten și un ocrotitor. Îi îndeplinește fără să comenteze (prea mult) comisioanele, călătorește des, fericită de minunile pe care le descoperă la fiecare pas, însă întrebările se adună și cu fiecare pungă de dinți pe care i-o înmânează, neliniștea ei crește. Când o să îi spună adevărul? Despre dinți? Despre dorințe? Despre trecutul ei?

„- Să te las să pleci, Karou, o să fie ca deschiderea ferestrei pentru un fluture. Nu poți să speri ca fluturele să se întoarcă.”

Porțile cerului s-au deschis, iar îngeri coboară pe pământ. Înfricoșători. Primejdioși. Femei frumoase și mlădioase. Bărbați puternici și chipeși. Tăcuți.

Cu o singură misiune de îndeplinit.

Urme negre de mâini, imprimate cu foc, apar pe uși din Kuala Lumpur, Paris, Instabul, în cartiere sărace, pe străzi lăturalnice sau în piețe abandonate.

Umbrele îngerilor dispar în întuneric, însă flăcările continuă să ardă, primul semn al unui război.

Când am început să citesc trilogia Grisha, am fost sedusă de Întunecatul… după primul capitol în care a apărut. Da, știu. Numele era suficient de puternic pentru a-mi face o părere despre el, pentru a ști la ce să mă aștept. Nu am să-i găsesc scuze. Este antagonistul. The villain. Cel pe care trebuie să-l disprețuiești. Mult noroc cu asta. Akiva mi-a amintit puțin de el.

Am un junghi în inimă când recitesc ultimele cuvinte ale lui Akiva din Născută din Fum și Os. Nu sunt dezamăgită, doar tristă și melancolică, pentru că nimic nu va mai fi la fel. Încerc să nu mă mai atașez de personaje, să nu mă implic emoțional în cărți (și seriale), dar nu pot. Dacă nu investești în roman, în protagoniști, atunci de ce mai citești? Cum ai putea să își păstrezi pe chip masca indiferenței și să afirmi la finalul lecturii că ți-a plăcut cartea respectivă? Nu este o mică *mare* contradicție aici?

Nu am fost precaută și m-am lăsat ademenită de Akiva. Acum este momentul în care apăs butonul de „fangirling” și inserez litere la nimereală, dar, după cum am spus mai sus, voi încerca să nu exagerez și să mă comport normal, să-l tratez ca pe un personaj obișnuit (HAHAHAHA).

„Akiva o privea cu neclintire de șoim. Până în urmă cu vreo câteva zile, oamenii fuseseră mai degrabă o legendă pentru el, iar acum, iată-l în lumea lor. Era ca și când ar fi pășit într-o carte – o carte însuflețită, plină de culoare și parfum, mizerie și haos -, iar fata cu păr albastru se mișca prin ea întocmai ca o zână printr-o poveste, lumina mângâind-o altfel decât pe ceilalți, aerul părând să se condenseze în jurul ei ca o răsuflare întretăiată. De parcă locul acesta era o poveste despre ea.

Cine era ea?”

Trecem peste faptul că este superb, că are trăsături dăltuite în piatră, ochi care ard atunci când te privesc, iriși întunecați și conturați cu negru, pentru a sublinia ura și suferința care îi țin captiv sufletul, aripi care strălucesc, emană căldură, te ocrotesc dacă îi ești aliat și te rănesc dacă descoperă că sunteți dușmani, un glas rece și nemilos, care îți trimite fiori pe șira spinării și în fiecare parte din trup care încă pulsează de viață… nu, nu exagerez. Asta simte, vede și trăiește Karou, de fiecare dată când se întâlnesc.

„Dar toate acestea erau doar impresii trecătoare. Ceea ce-i șoca pe oamenii care rămâneau pironiți, uitându-se la el cum trece, erau ochii lui.

Aveau culoarea ambrei ca ochii de tigru și, tot ca la tigru, erau încondeiați cu negru – negru atât de la genele dese cât și de la fardul de ochi, scoțându-i în evidență aurul irișilor ca niște raze. Erau curați și luminoși, hipnotizanți și dureros de frumoși, dar ceva nu era în regulă, ceva lipsea. Omenia, probabil, calitatea aceea de bunăvoință pe care o au oamenii, fără ironie, numită după ei înșiși.”

Tensiunea sexuală dintre Karou și Akiva nu poate să fie descrisă prin cuvinte. Credeam că o să îmi ia foc cartea, că paginile se vor îndoi la atingerea flăcărilor și că voi rămâne cu cenușa în mâini, nesigură de ceea ce tocmai s-a întâmplat. Ură. Pasiune. Dorință. Durere. Dezamăgire. Trădare. Legătura lor este cea mai pură formă de tortură. Nu pot sta departe unul de celălalt. Se rănesc, se înfruntă, se regăsesc și o iau de la început. Un ciclu nesfârșit.

Akiva o privește de parcă ar vrea să se înece în ochii ei, să îi absoarbă sufletul și să păcălească destinul, doar ca să fie împreună cu ea. Karou încearcă să ignore atracția dintre ei. El este un înger, un dușman, nu un prieten sau sufletul ei pereche.

„Ochii aceia.

Privirea lui era ca un fitil aprins, făcând aerul să sfârâie între ei. Era cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse Karou vreodată. Primul ei gând, nepotrivit, dar copleșitor, a fost să-i memoreze înfățișarea ca să-l poată desena mai târziu.”

Al doilea gând a fost că nu avea să mai fie vreun „mai târziu”, pentru că el o va omorî.”

Autoarea îți presară câteva indicii pe parcursul romanului, de parcă ar vrea să nu ai speranțe prea mari, de parcă ar vrea să te pregătească pentru marea dezvăluire, când războiul dintre himere și îngeri capătă o nouă formă, un nou sens, iar tu te afli la granița dintre cele două tabere, pentru că nu poți să faci o alegere, nu până ce nu obții adevărul și toate informațiile de care ai nevoie pentru a face diferența dintre cei buni și cei răi, dintre victime și prădători.

Născută din Fum și Os este călătoria neprevăzută a unei tinere care își descoperă identitatea, care se îndrăgostește, suferă și pășește în mijlocul războiului dintre himere și îngeri, nesigură de alegerile pe care trebuie să le facă. Familia poate reprezenta o capcană. Dragostea, un păcat, o trădare.

P.S.: Neapărat să citești și Visul își alege visătorul!