Premiul Nobel pentru Literatură 1962.
Şoareci şi oameni, unul dintre romanele clasice ale literaturii secolului trecut, este o poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin. Personajele centrale sunt doi lucrători sezonieri, George Milton, un tânăr inteligent şi inimos, şi Lennie Small, un uriaş naiv, cu o forţă incontrolabilă şi o întârziere mentală ce îl face să semene cu un copil mare. Cei doi bărbaţi, a căror înduioşătoare relaţie de prietenie ajunge să semene a dependenţă, se angajează ca lucrători la o fermă. Ei au un vis, un ideal, să strângă bani din care să-şi cumpere un loc al lor, unde să trăiască „din belşugu’ pămîntului”. Însă o serie de întâmplări tragice, provocate de naivitatea lui Lennie, de nepuținţa lui de a distinge răul de bine, le năruie speranţele.
Goodreads: 3.85
„- Ce ușor aș mai duce-o dac-aş fi singur.”
John Steinbeck nu a scris romane. John Steinbeck a scris capodopere. La răsărit de Eden şi Fructele mâniei vor ocupa întotdeauna un loc special în biblioteca mea, mulţumită părinţilor mei, care întotdeauna au ştiut ce şi când să îmi recomande. M-au ajutat să descopăr bucuria, plăcerea lecturii, conştienţi de preţul pe care urma să-l plătesc. Nu mă refer la timp (dacă aş putea, aş citi cel puţin două cărţi pe zi), ci la emoţiile resimţite când ajungi la final, la momentul în care îţi iei rămas bun de la personaje şi te uiţi la copertă, rememorând în câteva minute, ore, zile, drumul abia parcurs.
Sunt romane care îţi intră în suflet şi refuză să te părăsească, indiferent cât timp a trecut de la prima lectură. Am citit sute de cărţi după La răsărit de Eden, dar foarte puţine romane au reuşit să mă răscolească, fascineze şi cutremure în egală măsură. În operele lui John Steinbeck, personajele deţin toată puterea. Ele gestionează şi controlează fiecare element al poveştii, nu autorul. Ele te sfâşie şi te torturează, te seduc şi te abandonează, te mint şi te înşală, fără remuşcări sau regrete. Te atrag în capcane şi te fac să te îndoieşti de propriile decizii, de propria judecată, până când uiţi să diferenţiezi binele de rău, prietenul de duşman, eroul de antagonist.
De ce? Pentru că, la un moment dat, fiecare personaj, fiecare cititor, s-a aflat de cealaltă parte, într-o situaţie pe care nu a putut să o prevadă. Nu îţi cunoşti limitele decât atunci când este mult prea târziu, când acţionezi din teamă şi instinct. Uneori, nici măcar nu eşti conştient de puterea deţinută, de influenţa pe care o ai asupra celor din jurul tău. Defectele, dorinţele şi slăbiciunile umane formează nucleul romanelor scrise de Steinbeck. Iar Şoareci şi oameni nu reprezintă o excepţie.
În ediţia pe care o am de la Editura Polirom, cartea are 171 de pagini. Mi-a sărit în ochi când căutam oferte pe Libris.ro şi am ajuns la colecţia TOP 10+. 171 de pagini, premiul Nobel pentru literatură în 1962 şi o poveste tragică despre prietenie, încredere şi fragilitatea unui vis. Am evitat romanul şi ecranizarea, conştientă de impactul pe care îl au cărţile lui Steinbeck asupra mea. După aproape un deceniu, mi-am (re)găsit curajul şi i-am cunoscut pe George Milton și pe Lennie Small.
Un prieten adevărat este un dar nepreţuit. Îţi este mereu alături, te îndrumă şi te ascultă, te încurajează şi te susţine, te atenţionează când greşeşti şi te ajută să devii o persoană mai bună şi mai încrezătoare în propriile forţe. O astfel de prietenie ar trebui să fie bidirecțională, însă în Şoareci şi oameni nu se întâmplă acest lucru. Legătura dintre George şi Lennie, deşi este înduioşătoare şi deosebită, se transformă într-o relaţie de dependență, o dependență sufocantă, apăsătoare, scânteia care declanşează un şir de evenimente nefericite, ce ar fi putut să fie din timp oprite.
George şi Lennie se angajează ca lucrători la o fermă, sperând să strângă suficienţi bani pentru a-şi cumpăra un loc al lor. Vorbesc des şi cu drag despre viitor, despre animalele pe care le vor creşte şi pomii ce îi vor planta, despre viaţa îmbelşugată ce îi aşteaptă după ce îşi vor transforma idealul în realitate. Au un vis atât de frumos şi pur, simplist şi sincer! Sunt modeşti şi muncitori, chibzuiţi cu vorbele şi atenţi să nu îi deranjeze pe cei din jurul lor. Îţi doreşti din tot sufletul să reuşească, să aibă ferma mult dorită, dar când ochii tăi se opresc pe numele autorului, ştii că obstacolele vor fi aproape imposibil de ocolit.
George Milton este un tânăr inteligent şi perseverent, care ştie să se ferească de necazuri şi să nu atragă atenţia asupra sa. Îi citeşte cu o uşurinţă surprinzătoare pe ceilalţi locuitori de la fermă, pe muncitori şi pe stăpâni. Le descoperă slăbiciunile şi ambiţiile, defectele şi aptitudinile. Se obişnuieşte repede cu ritmul de la muncă, cu obiceiurile colegilor săi, mulţumit de schimbare, de şansa unui nou început pentru el şi pentru Lennie. Îndrăzneşte să fie optimist şi să spere, să se bucure de adăpostul de la fermă. Însă cum ar putea, când Lennie trebuie să fie întotdeauna păzit şi protejat?
Lennie Small, uriaşul naiv şi prietenos, de o forţă impresionantă, înfricoşătoare, ce nu îşi cunoaşte limitele. Are un suflet bun şi o inimă mare, motiv pentru care majoritatea lucrătorilor îl tratează ca pe un copil şi îl acceptă repede în anturajul lor. Lennie suferă de întârziere mintală şi uită aproape tot ce îi spune George. Ce are voie sau nu să spună, când trebuie să tacă sau să vorbească. În ciuda forţei sale fizice, nu ştie să se apere sau să se ferească de cei care vor să îl provoace sau să îl rănească, doar ca să îşi bată joc de el sau să îi testeze rezistenţa.
„-Nu-ţi trebe multă minte ca să fii de treabă. Uneori mi se pare că parcă-i exact invers. Unu’ care-i chiar deştept rareori îi şi de treabă.”
Din fericire, George este mereu alături de Lennie. Chiar dacă răbdarea îi este testată în fiecare zi, şi uneori răbufneşte sau îşi ceartă prietenul, reproşându-i greşelile şi gândindu-se unde ar fi fost acum dacă l-ar fi abandonat cu mult timp în urmă, George nu-l părăseşte pe Lennie şi decide să aibă încredere în el. Prietenia lor, chiar dacă este superbă, într-un mod greşit şi dramatic, specific lui Steinbeck, este o povară pe umerii lui George. E cumplit să trăieşti în teamă, să te gândeşti că în orice moment va trebui să îţi strângi lucrurile şi să fugi.
În Şoareci şi oameni, femeia simbolizează păcatul şi ispita. Ea este mărul discordiei. Ea corupe şi seduce sub masca inocenței prefăcute, postând în soţia neştiutoare şi cuminte, ce îşi doreşte (doar) puţină companie şi un suflet dispus să o asculte. Cât de multă răutate se ascunde în spatele unui zâmbet şi a unei cerinţe nevinovate, rostită cu sfială, cu ochii în pământ şi mâinile ascunse cuminte la spate.
Spuneam că personajele deţin toată puterea, dar, la final, autorul îşi aminteşte că el le controlează şi le decide soarta: le rupe sforile şi îi arată cititorului cât de neputincioase sunt, cât de uşor pot să fie corupte şi cât de mârşave şi de superficiale le sunt intenţiile.
Din păcate, plătesc şi cei nevinovaţi, cei care voiau să fie lăsaţi în pace şi visau să aibă un loc al lor. Iar tu, ca simplu spectator, te enervezi şi te agiţi, nemulţumit de deznodământ, dar, într-un fel, împăcat cu decizia autorului. Pentru că ai intuit-o de la bun început și ai acceptat condițiile impuse, chiar dacă inima ta și sufletul tău au fost nevoite să plătească prețul curiozității tale. Dacă regreți? Bineînțeles că nu. Doar e Steinbeck. Știi ce te așteaptă.
