Fragment în avanpremieră: Sadie, de Courtney Summers

În decembrie, la Leda Edge: Sadie, de Courtney Summers (traducere de Carmen Ion), thrillerul pentru adolescenți care a stârnit cea mai mare vâlvă în 2018! Tradus în peste 15 limbi. Bestseller New York Times. Finalist la GoodReads Choice Awards 2018.

Sadie nu a avut deloc o viață ușoară. Rămasă orfană, într-un orășel izolat, a fost silită să aibă grijă nu doar de ea însăși, ci și de surioara sa, Mattie, străduindu-se să asigure micii sale familii o viață cât mai normală. Dar, atunci când Mattie este omorâtă cu brutalitate, întregul univers al lui Sadie se prăbușește.

După ce polițiștii fac o anchetă de mântuială, tânăra hotărăște să îl descopere singură pe ucigașul surorii sale, așa că pornește într-o adevărată călătorie în căutarea dreptății, dar și a răzbunării. Numai că drumul său e presărat cu primejdii nebănuite și, curând, tinerei i se pierde urma.

Atunci când prezentatorul radio West McCray află povestea celor două surori, acesta pornește o investigație menită să scoată la iveală adevărul despre dispariția lui Sadie, dar și despre moartea lui Mattie. Aproape imediat, podcast-ul despre ancheta sa devine o adevărată senzație pe internet, căci din ce în ce mai mulți oameni sunt interesați de soarta lui Sadie, sperând, cu toții, că aceasta va fi descoperită de curajosul investigator înainte de a fi prea târziu…

„O carte care o să vă bântuie și-o să facă să vă fie rău de-a dreptul, care o să pună stăpânire pe voi și n-o să vă mai dea drumul până când nu veți ajunge să depuneți mărturie despre adevărul și realismul său.” (VERONICA ROTH, autoarea seriilor DIVERGENT și PECETEA MORȚII)

„Un thriller palpitant care taie-n carne vie ca un podcast de investigații criminalistice. […] N-o să mai fiți în stare să faceți nimic înainte de a-l citi până la capăt.” (STEPHANIE PERKINS, autoarea romanului Anna și sărutul franțuzesc)


Sadie

Găsesc mașina pe Craigslist.

Nu cred să aibă vreo importanță marca, dar, dacă vreți să știți mai multe, ei bine, aflați că este pătrățoasă și neagră ca noaptea. Culoare care o face invizibilă printre alte mașini. Bancheta din spate e suficient de lată cât să poți dormi pe ea. A fost scoasă la vânzare printr‑un anunț scris grăbit de mână, ca multe altele, numai că greșelile de ortografie sugerau un anumit grad de disperare. Faceți o ofertă, vă rog, asta m‑a făcut să‑i dau curs. Am tradus textul ca însemnând Am nevoie de bani acum, de unde am dedus că cineva dăduse de necaz sau era lihnit de foame ori avea o nevoie de gen… chimic. Prin urmare, sunt în avantaj, iar dacă am un atu, de ce să nu‑l folosesc?

Nu‑mi trece prin cap că întâlnirea pe un drum de țară, la ieșirea din orașul meu, cu cineva dispus să accepte orice sumă de bani aș vrea să plătesc nu e cel mai lipsit de primejdii lucru de pe lume, dar asta din cauză că ceea ce am de gând să fac după ce pun mâna pe mașină este și mai periculos de atât.

— Riști să mori, îmi spun cu voce tare, doar ca să testez dacă greutatea cuvintelor ce‑mi ies din gură îmi bagă mințile în cap.

Nu se întâmplă.

Risc să mor.

Îmi iau rucsacul verde de pânză de pe podea, mi‑l arunc peste umăr și‑mi trec degetul mare peste buza de jos. May Beth mi‑a dat aseară niște coacăze, iar azi-dimineață, când m‑am trezit, le‑am mâncat pe post de mic dejun. Nu știu dacă m‑am pătat în jurul gurii, dar nu de puține ori mi s‑a întâmplat să fac o primă impresie proastă, așa că…

Ușa din plasă de sârmă de la rulota mare în care locuiesc e ruginită și scoate un scârțâit care răsună peste întreg Ținutul Nimănui. Dacă totuși vreți să vă faceți o idee, închipuiți‑vă un loc cu totul altfel decât în suburbii și, pe urmă, pe mine așezată pe câteva trepte mai jos pe scara socială, locuind de când mă știu într‑o rulotă închiriată de la May Beth „Hrănește‑mă cu Coacăze”. Trăiesc într‑un loc tocmai bun de a fi părăsit, asta e tot ce trebuie să știți despre el, și n‑am de gând să privesc înapoi. De fapt, nici nu contează ce‑mi doresc, oricum, este mai bine să n‑o fac.

Îmi iau bicicleta și ies din oraș. Mă opresc puțin pe podul verde de peste râul Wicker, unde mă holbez în jos la apă și simt până în măruntaie atracția amețitoare a curenților ei furtunoși. Cotrobăi în sac, printre haine și sticle cu apă, împing mai încolo o pungă cu chipsuri de cartofi și portofelul, până ce dau de telefonul mobil, înfășurat într‑un ghem de lenjerie intimă. E o bucată ieftină de plastic; nici măcar nu are ecran. Îl arunc în apă, apoi mă întorc la bicicletă, o încalec și pedalez până la Meddler’s Road, la ieșirea de pe șoseaua principală, pentru a mă întâlni cu femeia care a postat anunțul pe Craigslist. Tipa se numește Becki, scris cu i în coadă. Așa se semnase, cu i, de parcă nu mi‑aș fi dat seama ce fel de om e din e-mailurile trimise. O găsesc stând în picioare lângă mașina pătrățoasă, neagră ca noaptea, cu o mână așezată pe capotă și cu cealaltă peste pântecul umflat. Este însărcinată. În spatele ei e parcată o altă mașină, un pic mai nouă. La volan stă un bărbat cu brațul atârnat peste geamul deschis. E încordat, asta până ce mă vede, moment în care tensiunea din corpul lui pare să se evapore. Mă simt jignită, doar sunt un om periculos.

N‑ar trebui să subestimezi oamenii! îmi vine să‑i strig. Am un cuțit la mine.

E adevărat. Am un briceag în buzunar, lăsat în urmă de unul dintre iubiții mamei, Keith. Acum mult timp. Dintre toți iubiții ei, avea cea mai frumoasă voce – așa de blândă, încât suna aproape șoptit –, dar nu era un om de treabă.

— Lera? mă întreabă Becki.

Așa i‑am spus că mă cheamă. Este al doilea prenume al meu, mai ușor de pronunțat decât primul. Glasul lui Becki mă ia prin surprindere. Sună de parcă s‑ar scărpina pe genunchi. E o fumătoare înrăită, aș putea să pun pariu. Încuviințez cu o mișcare scurtă din cap, scot din buzunar plicul burdușit cu bancnote și i‑l întind. Opt sute de dolari. E adevărat, mi‑a refuzat oferta inițială de cinci sute, dar tot este o afacere bună. Plătesc, de fapt, reparațiile pe care le‑au făcut la mașină. Becki jură că rabla mă va ține cel puțin un an.

— Am crezut că ești mult mai în vârstă, judecând după e‑mailul tău.

Ridic din umeri și întind brațul și mai tare. Ia naibii banii, Becki, îmi vine să‑i spun, altfel o să te întreb pentru ce îți trebuie. Tipul din mașină pare cam neliniștit, cam nervos. Știu ui‑ tătura asta. Aș recunoaște‑o dintr‑o mie. Am văzut‑o în beznă.

Becki își mângâie pântecul umflat și se trage mai aproape de mine.

— Mama ta știe pe unde umbli? mă întreabă, iar eu aleg să îi răspund cu o nouă ridicare din umeri ce pare să o satisfacă, dar numai pe moment.

Se încruntă și mă măsoară din cap până în picioare.

— Nu, habar n‑are unde ești, continuă ea. Altfel, de ce te‑ar fi lăsat să vii până aici singură ca să cumperi o mașină?

Nu e genul de întrebare la care să dai din cap în semn de „da” sau „nu” ori să ridici din umeri. Îmi ling buzele și mă pregătesc de ripostă. Am un cuțit în buzunar, îmi vine un chef nebun să‑i strig în față, dar îmi simt glasul înecat.

— Mama e m‑m‑m…

Cu cât mă bâlbâi mai tare, cu atât se înroșește ea la față și nu știe cum să‑și ferească privirea. Nu se uită spre mine, nu mă privește direct în ochi. Îmi simt gâtlejul strâns, sugrumat, iar singurul mod de a mă elibera ar fi să nu mai încerc să leg cuvintele. Oricât de tare mă străduiesc să fac asta în fața lui Becki, știu că n‑o să reușesc în veci. Numai când sunt singură o pot face.

— M‑m‑moartă…

Bâlbâiala m‑a părăsit pentru moment.

Trag aer în piept.

— Isuse! șuieră Becki și știu că exclamația nu are nicio legătură cu tristețea pe care o implică informația asta, ci cu modul în care vorbele mi‑au ieșit pe gură. Se retrage un pic, pentru că, știți, este o chestie contagioasă și dacă se molipsește, sunt șanse sută la sută să transmită boala fetusului.

— Dar nu ar trebui să… Măcar ai carnet?

E unul dintre cele mai subtile moduri în care m‑a întrebat cineva dacă sunt retardată, ceea ce nu îl face mai puțin enervant, mai ales că vine din partea unei femei incapabile să ortografieze cuvântul rog. Vâr plicul cu bani înapoi în buzunar, lăsând gestul să vorbească de la sine. Mattie obișnuia să spună că încăpățânarea, nu bâlbâiala, e cel mai mare defect al meu, dar, în realitate, cele două se completează. Totuși, nu îmi permit riscul de a lăsa ignoranța lui Becki să îmi înăbușe dorința de a cumpăra mașina aia veche. Becki chicotește, ușor jenată.

— Ce tot spun eu? Sigur că ai carnet… Nu‑i așa? adaugă apoi, pe un ton mai puțin convins.

— Mda, îi răspund.

Nu toate cuvintele pe care le rostesc se fac bucăți atunci când îmi ies din gură. Tonul oarecum normal o liniștește pe Becki, care renunță să mă mai facă să pierd timpul și îmi demonstrează că mașina funcționează, pornind motorul. Mă avertizează că arcul portbagajului e stricat și glumește, adăugând că mă lasă să folosesc gratuit bățul cu care îl proptește ca să îl țină deschis.

Mormăi pe tot parcursul tranzacției, apoi mă cocoț pe capota noii mele mașini și îi urmăresc pe cei doi cum bagă în marșarier, fac dreapta și se înscriu pe șosea. Răsucesc cheia automobilului între degete și las căldura zorilor să mă cuprindă treptat. Insectele consideră prezența mea un afront la adresa teritoriului pe care îl ocupă și se regalează cu pielea mea albă și pistruiată. Mirosul uscat și prăfos al drumului îmi gâdilă nările și‑mi stimulează dorința de a pleca, așa că mă dau jos de pe capotă, împing bicicleta într‑un tufiș și o văd cum se rostogolește deloc spectaculos pe o parte.

May Beth îmi dă câteodată coacăze, dar tot ea este cea care adună plăcuțe de înmatriculare expirate, pe care le expune cu mândrie în baraca din spatele rulotei. Sunt de toate culorile și provin din toate statele Americii, unele și din alte țări. May Beth are atât de multe plăcuțe de înmatriculare, încât nu cred că își va da seama dacă îi lipsesc două. Numerele de înmatriculare autocolante pe care le folosesc sunt „împrumutate” de la bătrâna doamnă Warner, care locuiește la trei rulote de mine. E prea slăbită pentru a mai conduce și nu mai are nevoie de ele.

Le mânjesc cu noroi și‑mi șterg palmele murdare de pantalonii scurți, dau ocol mașinii și mă așez pe scaunul șoferului. Scaunele sunt moi și joase, iar în spațiul dintre picioare e o arsură de țigară. Bag cheia în contact, iar motorul începe să toarcă. Apăs pedala de accelerație și mașina pornește pe terenul denivelat, urmând același drum străbătut de Becki până la șoseaua principală, de unde o iau în direcția opusă.

Îmi ling buzele; gustul de coacăze a dispărut, dar nu atât de demult încât să nu‑i duc dorul dacă e să‑mi amintesc de dulceața dezgustătoare a fructelor. May Beth va fi așa de dezamăgită când va bate la ușa mea și va descoperi că am plecat, însă nu cred că va fi surprinsă. Ultimul lucru pe care mi l‑a spus, ținându‑mi capul între mâinile ei, a fost: Indiferent ce‑ți trece prin minte, ai face bine să‑ți scoți gândul ăsta prostesc din căpșor chiar acum! Numai că gândul nu e în minte, e în inima mea, și tot ea mi‑a spus că dacă e să‑mi urmez un gând, atunci la fel de bine ar putea fi acesta.

Chiar dacă e greșit.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Trilogia Bill Hodges la final: „Mort la datorie”, de Stephen King

Maestrul thrillerului, Stephen King, dezvăluie mecanismele înfricoșătoare din mintea rece a criminalilor în trilogia Bill Hodges, cu incendiarul Mister Mercedes, apoi Ce-am găsit al meu să fie. În ultimul volum, Mort la datorie, asistăm la confruntarea finală dintre Brady și detectivul Bill. În camera 217 de la Clinica Lakes Region, ceva s-a trezit la viață. Ceva malefic. Brady Hartsfield, autorul...[Read More]

A cincea oară în decembrie · James Kestrel

Unele romane te surprind încă din primele capitole cu acel sentiment de familiaritate aproape ireal. În cazul de față, simți că intuiești încotro se îndreaptă acțiunea sau ce decizii ar putea lua protagonistul, însă realizezi mult prea târziu că intenția autorului a fost, de la bun început, să întețească brusc flacăra nostalgiei din sufletele cititorilor de literatură polițistă clasică, doar ca să...[Read More]

Storia Books: Surprize editoriale în prima parte a anului 2018

În prima parte a anului 2018, Storia Books vă pregăteşte mai multe surprize editoriale. De la The Cruel Prince, de Holly Black, autoarea unora dintre cele mai vândute titluri fantasy pentru copii şi adolescenţi, până la mult premiata The Power, de Naomi Alderman, care se regăseşte pe lista The New York Times a celor mai bune zece cărţi ale anului 2017. Words in Deep Blue, de Cath Crowley, autoarea...[Read More]

Eveniment editorial: „Bun venit în univers. Ghid astrofizic” de Neil deGrasse Tyson, Michael A. Strauss și J. Richard Gott

Editura Nemira publică în colecția Anticipația de nonficțiune volumul Bun venit în univers. Ghid astrofizic, una dintre cele mai populare cărți de știință din top 10 Forbes în 2016 și bestseller New York Times. Pornind de la foarte popularul curs introductiv în astronomie ținut la Princeton,  Neil deGrasse Tyson, Michael A. Strauss și J. Richard Gott scriu pe înțelesul tuturor despre planete, stel...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader