Proiectul NOE, un experiment secret, o ia razna în clipa în care se răspândește din greșeală un virus care transformă ființele umane în altceva – ceva ucigător, ceva indestructibil.
Amy, o fetiță de șase ani, supusă și ea experimentului, e salvată de un agent FBI, împreună cu care fuge în munți, departe de lume și de urmările dezastruoase ale Proiectului NOE. Transformarea imaginează o lume credibilă, dominată de frică și de nevoia de supraviețuire. E foarte posibil ca soarta omenirii să fie în mâinile unei fetițe. Mizând pe o viziune ambițioasă și pe un stil puternic, romanul lui Justin Cronin spune o poveste tulburătoare despre catastrofe și supraviețuire, despre sacrificiu și speranță.
Goodreads: 4.04
„Sunt al tău și tu ești al meu. Cu toții suntem meniți cuiva, iar eu sunt menirea ta.”
Nu este ușor să vorbești despre o carte care te-a răvășit. Nu știi ce cuvinte să alegi pentru a exprima (tot) ce ai simțit. Vrei să o recitești cât mai repede, pentru a păstra atmosfera sumbră și întunecată, ritmul alert și haosul ce însoțește acțiunea, călătoria ce modelează timpul și străbate arșița deșertului, temerile aproape palpabile ale personajelor, teama ascunsă în fiecare capitol, strecurată între cuvinte, așteptând să te atace și să închidă copertele în urma ta.
Transformarea nu este un roman pe care doar îl citești. Îl savurezi, îl devorezi și îl trăiești. Îl recomanzi tuturor prietenilor, indiferent de preferințele lor, iar la final le reamintești (cu viclenie) că FOX va adapta trilogia într-un serial. Ca sfat, nu îți sugerez să le trimiți link-uri cu noutăți și teasere sau să le mărturisești că îi stalkuiești pe producători și pe scenariști pe Twitter și pe Facebook, așteptând cast news, un trailer, un poster, orice informație ce ți-ar tempera nerăbdarea în continuă creștere. Până nu vor citi romanul, nu te vor înțelege.
Am uitat să respir când am văzut copertele. Sunt superbe, aproape malefice. Te pregătesc pentru o poveste dark & twisted, cu un final ce îți va spulbera toate așteptările, alternând momentele emoționante cu surprize neplăcute. Poate că unii cititori vor considera că Justin Cronin a uitat sensul cuvântului „milă”, însă fiecare alegere a personajelor, fiecare moarte, sacrificiu sau trădare are o semnificație ce nu se rezumă la veșnica alegere între bine și rău. Uneori, pentru a-i apăra pe cei pe care îi iubești, pentru a le oferi puțină speranță, trebuie să îți încalci principiile și să devii altcineva, chiar altceva, indiferent de consecințe și de ura ce o să fie îndreptată asupra ta (presimt că fanii Arrow zâmbesc acum).
Amy este farul spre care se îndreaptă toate personajele, legătura invizibilă dintre trecut, prezent și viitor, o constantă în timp și spațiu. O supraviețuitoare. O luptătoare. Dar nu a fost întotdeauna așa. În primele capitole, în primele sute de pagini, este o copilă de șase ani, cu un trecut tulbure și o minte sclipitoare. Este vânată, persecutată și sechestrată pentru abilitățile ei. O armă, o amenințare, un subiect de test, un număr într-un experiment periculos desfășurat și susținut atât de armată, cât și de oameni de știință, orbiți de vise mărețe și de iluzia unui viitor mai bun.
„Cenușa îi cădea pe față, pe păr. Straniu, nu-i era frică, nici pentru el, nici măcar pentru Amy. Era o minune. Își lăsă capul pe spate ca să primească cenușa pe față. Cenușa era de oameni, știa prea bine. Ploua cu cenușă de suflete.”
Proiectul NOE pornește dintr-o dorință nobilă, însă astfel de inițiative se transformă treptat în minciuni și în greșeli. Când experimentele scapă de sub control, te aștepți la moarte, sânge și la sfârșitul omenirii. La orașe abandonate, nebunie și masacre. Instinctul de supraviețuire preia controlul, sentimentele pălesc, iar prădătorul devine pradă.
Într-un complex ascuns în munți, doisprezece prizonieri se pregătesc de evadare. Nu ar trebui să îți fie milă de ei, mai ales după ce le vei citi cazierele. Ucigași. Psihopați. Pedofili. Violatori. Criminali în serie. Disparițiile lor nu vor ridica semne de întrebare. Sunt cobai, purtătorii unui virus distrugător, ce le schimbă comportamentul, înfățișarea și modul de gândire. Virusul îi transformă în creaturi imposibil de ucis, înfricoșător de rapide, ființe cu puteri nebănuite, ce distrug, ucid și manipulează pentru a se hrăni și a supraviețui.
„Boala părea veșnică. Ăsta era cuvântul la care-l făcea să se gândească. Nu că avea să dureze veșnic; mai degrabă că era bolnav chiar de timp. Ca și cum ideea de timp ar fi fost înăuntrul lui, în fiecare celulă a corpului său, iar timpul nu era un ocean, cum îi spusese cineva odată, ci un milion de minuscule fitiluri aprinse, care n-aveau să se stingă niciodată. Cea mai rea senzație din lume. Cineva îi spusese că avea să se simtă curând mai bine, mult mai bine. Se agățase de aceste cuvinte pentru o vreme. Acum însă știa că erau o minciună.”
Mi-au plăcut la nebunie capitolele în care alergam pe holurile complexului, în special la nivelurile inferioare. Când stăteam de cealaltă parte a geamului și observam evoluția virusului, încercând să găsesc o explicație pentru ce vedeam. „Preludiul” acțiunii, implicit al poveștii, deși se întinde pe un număr impresionant de pagini, este foarte bine structurat. Intens. Alert. Un puzzle cu piese lipsă și o galerie foarte neobișnuită de personaje, cu idealuri diverse și dorințe din cele mai simple, primitive, personaje sechestrate (la rândul lor) alături de prizonieri, așteptând ca experimentul să fie finalizat și să plece.
Am citit capitolele cu un sentiment vecin cu disperarea. Nu îl pot descrie în cuvinte, dar nu mi-a fost foame sau sete, nici nu mă gândeam să mă opresc și să iau o pauză. Nu puteam. Autorul îmbină armonios atât de multe genuri, horror, fantasy, suspans, thriller, încât nu îți mai pasă de ce se întâmplă în jurul tău. Uiți de toți și de toate, fără regrete. Dacă te oprești din citit, dacă abandonezi cartea, chiar și pentru câteva ore, Transformarea o să te bântuie în continuare. E mereu cu tine, în mintea ta, așa cum sunt și ei.
Atunci când acțiunea mai are puțin și explodează, când paginile îți ard buricele degetelor, Justin Cronin ne amintește cât de ingenios este. Cât de sadic. Ne acoperă ochii și ne aruncă aproape o sută de ani în viitor, în fața Zidului, unde Paznicii apără Colonia.
După evadarea prizonierilor și eliberarea virusului… a urmat Apocalipsa. Oamenii s-au transformat în virali, în creaturi primejdioase, însetate de sânge. Orașele au fost atacate și au devenit câmpuri de luptă. Armata nu a putut să-i oprească pe virali, să-i distrugă pe Cei Doisprezece, „originalii”. Dar Amy poate. Însă nu știe cum.
Colonia este destinația finală a supraviețuitorilor, a celor care au reușit să se salveze și să pună bazele unui adăpost, unui cămin, unde acum trăiesc doar câteva zeci de persoane. De la miliarde, la zeci. Așa arată prezentul în Transformarea. Nu este un coșmar sau o iluzie. Nu este un test sau o simulare. Autorul ne oferă o realitate crudă, izvorâtă din lăcomie și egoism, din dorința obsesivă de a atinge noi idealuri prin înlăturarea unor trepte-cheie în evoluția omenirii.
Am stat prea puțin în Colonie sau pe Zid, așteptând un atac din partea viralilor, înconjurată de un număr copleșitor de personaje, cu idealuri surprinzător de diferite și de îndrăznețe, cu gânduri despre trecut și tehnologii apuse. Nu puteam să accept că viitorul omenirii se ascunde în spatele unui Zid, că am rămas atât de puțini. Mă rătăceam pe străzi, îi admiram pe copii, le invidiam inocența, ascultam discuțiile aprinse ale adulților, legende despre prezentul meu, ce lor le este atât de străin și de greu de înțeles, cu atât mai mult de acceptat.
Atmosfera din Colonie e electrizantă și viitorul nesigur. În curând, Zidul nu o să mai fie suficient pentru a-i ține pe virali departe. Resursele se diminuează și luminile de protecție se vor stinge. Câțiva tineri se strecoară din „mulțime”, riscă și acceptă o provocare soră cu condamnarea la moarte. Ei mențin flacăra speranței, alături de Amy. Ei m-au „distrus” în fiecare capitol, prin prietenia, încrederea și iubirea ce îi leagă, prin devotamentul cu care se protejează unii pe ceilalți, prin puterea de sacrificiu ce le oglindește noblețea. Nu este nimic forțat, un sindrom pierdut al eroului, un sentiment, cât de mic, de lașitate sau de prefăcătorie. Sunt personaje extraordinare, ce refuză să cedeze în fața propriilor temeri, iar aventura lor abia începe în Transformarea.
„Firește, sper să nu murim cu toții acolo. Dar aș prefera să fiu aici decât în oricare loc, împreună cu oamenii aceștia. E diferit să-ți fie frică atunci trăiești cu speranța că va conta la ceva. Nu știu ce o să găsim în Colorado, dacă o să ajungem vreodată acolo. Nici nu sunt convinsă dacă într-adevăr contează sau nu. În toți anii ăștia, cât am așteptat după Armată, iar Armata a întârziat să apară, s-a dovedit acum că Armata suntem noi.”
Peter Jaxton este un lider informal, ce îmi amintește de Rick din The Walking Dead (cel din primele sezoane, fără excese de nebunie). Indiferent de situație, el nu intră în panică, analizează și caută soluții, rute de scăpare și o modalitate de a-și salva prietenii. E înspăimântat de trecut, de informațiile ce sălășluiesc în cărți, de poveștile în care mașinăriile erau indispensabile oamenilor, de istoria popoarelor răpuse de virali.
Nu este protagonistul cu care suntem obișnuiți: băiatul cel rău, eroul cu puteri nebănuite, „alesul”, „izbăvitorul”. Nu. Este un tânăr ce vrea să își salveze fratele, pe Theo, răpit de virali. El știe,simte, că este în viață. Vrea să creadă în viitor, într-o lume unde el și ceilalți locuitori din Colonie nu sunt ultimii supraviețuitori. Iar eu vreau ca el să înțeleagă că nu e bine să îți ascunzi sentimentele, mai ales când ziua de mâine este o probabilitate, nu o certitudine.
Alicia Donadio este fe-no-me-na-lă. Genială. Remarcabilă. Da, știu că termenii sunt folosiți mult prea des, aproape la orice, însă vorbesc de Alicia, de cel mai curajos dintre Paznici, de o tânără vulcanică, sarcastică și acidă, de personajul meu preferat. V-am spus că este și minunată? Nu? Vă spun acum. În DC, o avem pe Wonder Woman, în Transformarea o avem pe Alicia Donadio. Nu știu cum să-i mulțumesc autorului pentru acest personaj, acest dar neprețuit. În raport cu alte eroine, ce abia prin volumele 2-3 își controlează puterile sau își descoperă abilitățile, Alicia nu are nevoie de antrenamente și de îndrumări. Ea își protejează prietenii, grupul. Ea are acele mai ascuțite instincte și îi ucide fulgerător pe virali, demonstrând grație și inteligență, curaj și perseverență. Da, este și for-mi-da-bi-lă. And I ship her and Peter. Really. Really. Hard.
„El era secretul pe care îl ținuse ea. Pe care și-l ținuseră ascuns unul față de celălalt, chiar și față de ei înșiși.”
Michael Fisher este personajul pe care îți este imposibil să nu-l iubești. The Geek. The Nerd. Șoarecele de bibliotecă. Îți faci mereu griji pentru el, mai ales după ce vezi cum mânuiește chiar și cele mai primitive arme. Nu este un războinic, cu atât mai puțin un Paznic, însă este indispensabil grupului. Mecanic, geniu, inovator. E adorabil și împiedicat, se înroșește mai des ca o fată, iar tu o să îi adori replicile, replici ce ascund o inocență mai potrivită unui copil decât unui adult.
Sunt prea multe personaje „de bifat”, prea multe de spus. Despre restului grupului (Squad Goals bifat), despre Amy, despre virali, despre Cei Doisprezece. Despre perfecțiunea cu care Justin Cronin îmbină cele două axe temporale, iar o parte din enigme sunt elucidate abia la final, când ești epuizat și lipsit de energie, cu ochii agățați de cele două volume.
Dacă te sperie 1048 de pagini… ești un laș/o lașă. Fiindcă ratezi un roman incredibil și uimitor, pentru care ar trebui să inventez „complimente” noi sau să le înșir pe toate cele cunoscute. Atât este de bun. Și este abia începutul.
P.S.: Transformarea = Under The Dome + The Walking Dead + The Strain
