O eroină care vânează monștri într-o rezervație indiană post-apocaliptică. Aproape întreaga lume se află sub ape, după ce schimbarea climatică a adus apocalipsa. Dar Dinétah, fosta rezervație a indienilor navajo, a renăscut. Zei și eroi de legendă umblă acum liberi pe pământ, însă liberi sunt și monștrii. Maggie descoperă că are puteri supranaturale, ce-i permit să vâneze și să anihileze creaturile care amenință viața liniștită din rezervație. Alături de Kai Arviso, un tămăduitor cu multe ciudățenii, ea călătorește prin rezervație pe urma unor legende de mult pierdute, face negoț cu diverși pungași și înfruntă magia neagră din lumea decăzută a tehnologiei.
Goodreads: 3.98
Fiecare univers postapocaliptic are nevoie de un erou sau de un salvator, însă, față de alți autori, care refuză să depășească o anumită limită (îi includ și pe scenariști în această comparație), Rebecca Roanhorse nu s-a temut să planteze sămânța răului în protagonista seriei A șasea lume, oferindu-i numeroase oportunități – și câteva încurajări nu tocmai subtile – pentru a-și accepta moștenirea întunecată. Calea fulgerului ar putea reprezenta primul pas către autodistrugerea lui Maggie, care trebuie să învețe cum să-și controleze și să-și dezvolte puterile, cochetând atât cu emisarii Binelui, cât și cu cei ai Răului, dar cred că abia după al doilea roman vom descoperi care sunt adevăratele intenții ale autoarei, dacă va risca până la capăt sau va încheia un târg sângeros cu Divinii.
Premisa romanului mi-a atras imediat atenția: o eroină badass care vânează monștri și o lume nemiloasă și imprevizibilă, transformată într-o arenă de luptă pentru zei și eroi, care se folosesc de oameni pentru a-și rezolva (sau nu) neînțelegerile și disputele. Noi suntem pionii de pe tabla lor de joc, primele piese sacrificate. Poate că uneori le menținem pentru un timp îndelungat interesul, fiind recompensați cu avantaje și secrete, însă ei își păstrează rolul de păpușari și de agenți ai haosului, tăind firele de fiecare dată când ne apropriem prea mult de adevăr sau încercăm să găsim explicații. Până și curiozitatea marionetelor trebuie să fie ținută în frâu, nu-i așa?
În urma unei schimbări climaterice, aproape întreaga lume se află sub ape. Unele așezări au renăscut, inclusiv Dinétah, fosta rezervație a indienilor navajo și „casa” lui Maggie Hoskie, care ne face un tur de forță al împrejurimilor încă din primul capitol, când participăm la o vânătoare de monștri și suntem nevoiți să luăm o decizie drastică, aproape inumană.
Viețile oamenilor sunt amenințate de zei, eroi și monștri, însă indienii navajo au un avantaj: puterile de clan, daruri de la diyin dine’é (oameni sfinți) care parvin de la primele două clanuri, întâi al mamei, apoi al tatălui. Se manifestă atunci când ai cel mai mult nevoie de ele, însă nu la toată lumea, iar harurile nu sunt întotdeauna o binecuvântare. Maggie deține honágháahnii și k’aahanáanii, ceea ce înseamnă că este foarte rapidă și că se pricepe de minune… să omoare oameni, daruri ce au venit la pachet cu două „titluri” deloc onorifice: proscrisă și persona non grata.
Mă aflu în minoritate când spun că mi-a plăcut de „eroină”. Probabil că m-ar ucide dacă ar afla că mi-a fost și milă de ea, mai ales când avea coșmaruri și era bântuită de câteva amintiri tulburătoare, de un sadism înfricoșător. Maggie este o supraviețuitoare și a învățat să se descurce singură, mai ales după ce a fost misterios abandonată de Neizghání, mentorul ei, un nemuritor născut din doi Divini cunoscut ca Ucigașul de Monștri.
Singurătatea o apasă pe Maggie. Încearcă să-și mascheze temerile și nesiguranța printr-un ton tăios și replici acide, refuzând să-și recunoască „slăbiciunile”, că tânjește să aibă un prieten, un aliat, chiar și un partener de dispute, cineva care să o asculte și să o înțeleagă. Firea ei vulcanică și explozivă i-a făurit o reputație controversată, însă când lucrurile scapă de sub control, iar monștrii răpesc pe cineva din apropiere, ea este vânătorul chemat să rezolve situația.
Mai rar să întâlnesc o protagonistă care se disprețuiește atât de tare. Maggie își vede harurile drept un blestem, nu o binecuvântare. Simte cum întunericul pulsează în ea, cum crește când își folosește puterile și ucide, de parcă sângele vărsat nu îi pătează doar hainele și trupul, ci însăși sufletul, osândit încă din noaptea în care l-a întâlnit pe Neizghání. Poate chiar mai devreme. Are momente când se consideră un monstru și se așteaptă ca toți să o privească fie cu dezgust, fie cu ură. Nu și-a pierdut umanitatea și nu este doar o mașină de ucis, ci o ființă din carne și oase, un om care a suferit și încă suferă în tăcere.
„Aș putea fi un vânător de monștri sau un monstru în sine.”
L-am detestat pe mentorul ei. Nu-mi pasă că este un erou și o legendă. Neizghání a fost crud și nedrept (și are o părere mult prea bună despre el, dar presupun că toții zeii suferă de acest defect, indiferent de context), dar obsesia lui Maggie pentru el m-a scos din minți. Pentru o persoană care vrea să pară de neatins, insensibilă și independentă, petrece enorm de mult timp gândindu-se la o prezență ușor malefică. Da, i-a fost mentor. Da, a antrenat-o și i-a fost alături într-un moment crucial din trecut, însă asta nu înseamnă că trebuie să se agațe de o iluzie, de speranța că îl va revedea și îi va oferi o explicație. El este un zeu, iar ea, cel puțin în viziunea mea, a fost un hobby pentru el… un hobby care a luat o întorsătură neașteptată.
Dacă firul acțiunii a fost destul de clar, cu câteva cotituri și obstacole ce au fost rezolvate aproape mereu în decursul aceluiași capitol, personajele au fost cireașa de pe tort, cele care oferă savoare poveștii, crescând enorm de mult potențialul încă insuficient exploatat al seriei.
Apariția unor monștri noi, tsé naayéé, care amenință rezervația indiană, o forțează pe Maggie să facă echipă cu Kai Arviso, un tămăduitor ce rescrie (fără să se străduiască) tendințele fashion postapocaliptice. Într-o ambianță sufocantă și încordată, apariția lui Kai este tonică, o briză rece într-o zi caniculară. La prima vedere, ai impresia că este un idiot. Nu încerc să îndulcesc adevărul: pare mult prea preocupat de felul în care arată, e foarte conștient de efectul pe care îl are asupra celor din jur și posedă un magnetism ce se extinde dincolo de pagini, vrăjindu-i fără probleme pe cititori (inclusiv pe mine).
E plin de surprize, ca și restul aliaților sau dușmanilor lui Maggie, majoritatea bifând ambele roluri, fie că sunt oameni, zei sau eroi. Dar, față de celelalte legături, antiteza dintre Kai și Maggie are ceva special, aproape magic, acel je ne sais quoi surprins și între (alt) Kai și Irene în Biblioteca invizibilă. Maggie ucide, Kai vindecă. Maggie este ironică, acidă și brutal de sinceră, Kai preferă să fie un bufon și să tempereze atmosfera, în loc să ațâțe focul. Nu e instalove, mai mult o camaraderie în care se strecoară dorința și curiozitatea, teama și neîncrederea.
Un personaj fabulos este Ma’ii, Coiotul, față de care nu știi ce sentimente ar trebui să ai. Încă sunt confuză, chiar și la câteva săptămâni de la citirea romanului. E o enigmă parțial elucidată, un zeu care te înspăimântă, te scârbește și te atrage în același timp, modificându-și înfățișarea și comportamentul cu o viteză alarmantă. Schimbările sunt subtile, însă vizibile. Pentru el totul este un joc sau o provocare, totul este amuzant sau neașteptat de ușor de îndeplinit, o gândire tipică unei ființe supranaturale, pentru care anumite noțiuni vor rămâne mereu neinteresante sau imposibil de înțeles.
„Câteodată îți distrugi dușmanii transformându-i în prieteni.”
Așa cum se întâmplă cu cele mai multe serii urban fantasy (Peter Grant, Biblioteca invizibilă), primul roman, în cazul de față Calea fulgerului, ne oferă suficiente informații cât să avem o viziune de ansamblu și să ne trezească interesul, dar un backtstory prezentat pe scurt, într-un moment de răscruce, și un worldbuilding slab schițat, în care terminologia este explicată pe parcurs, dar rămâne, din păcate, incompletă. O anexă ar fi fost foarte utilă, poate și o hartă, mai ales că personajele se află mereu pe drumuri, însă aș fi preferat un „adaos” de 200 de pagini, chiar dacă ar fi temperat ritmul fulgerător al acțiunii.
Ești mereu pe fugă, mereu în viteză, urmărit atât de ființe fantastice, cât și de oameni, uneori confuz și speriat, alteori nervos și suspicios. Semnalele de alarmă sunt prezente din timp, ai tendința să privești toate personajele cu neîncredere și să le urmărești pe furiș, aproape pândind o mărturisire sau un indiciu care să-ți confirme cine sau ce este răspunzător pentru crearea noilor monștri, însă, la un moment dat, nu ai de ales și trebuie să riști, să-ți pui viața în mâinile unor străini și să speri că nu ți-ai semnat singur condamnarea la moarte.
