Joia următoare…
Elizabeth a primit o scrisoare de la un vechi coleg alături de care a trecut prin multe. Bărbatul are nevoie de ajutorul ei. Povestea lui implică niște diamante furate, un mafiot violent și o amenințare cât se poate de reală la adresa vieții sale.
Pe măsură ce numărul cadavrelor crește, Elizabeth îi cooptează pe Joyce, Ibrahim și Ron în căutarea nemilosului criminal. Dar dacă ar da și de urma diamantelor? N-ar fi frumos?
Însă de data aceasta prietenii noștri se confruntă cu un dușman care ar fi dispus să scoată din joc patru septuagenari fără să clipească. Poate Clubul Crimelor de Joi să-l găsească pe criminal înainte ca acesta să-i găsească pe ei?
Goodreads: 4.52
Cine ar fi crezut că patru septuagenari mă vor ține trează până la 3 dimineața, distrăgându-mi atenția cu nenumărate povești din tinerețe, toate relatate cu un umor absolut savuros, pure british, într-o încercare nu-tocmai-subtilă de a mă proteja de spioni, mafioți și traficanți de droguri? În acest moment nu-mi doresc nimic mai mult decât să iau un autobuz către Coopers Chase, să-i cunosc pe membrii Clubului Crimelor de Joi și să-i conving să-mi semneze exemplarul din Bărbatul care a murit de două ori, așteptând cu nerăbdare următoarea crimă următorul caz.
Deși prefer thrillerele nordice, în pofida faptului că sunt sângeroase, macabre și sadice, seria lui Richard Osman reprezintă o schimbare binevenită, o gură de aer proaspăt după serii precum Helen Grace, Fabian Risk sau Freyja și Huldar, în care „imaginația” criminalilor în serie scapă mult prea repede de sub control (încă mă bântuie „tehnica” din Moștenirea), iar scenele crimelor abundă în detalii grotești, formând involuntar o serie de tablouri cu adevărat terifiante. Luând în considerare thrillerele citite în ultimii ani, victimele întruchipează muzele prădătorilor, o viziune pe care aceștia nu se sfiesc să o împărtășească adesea cu cititorii, de parcă ar încerca să ne convingă că fiecare crimă e o operă de artă, iar ei niște artiști neînțeleși.
Osman nu se concentrează pe victimologie sau pe modus operandi, nu ne invită în mintea ucigașilor ca să ne îngrozească sau să ne demonstreze că sadismul nu are limite. Nu, nici pe departe. Ne atrage în schimb într-o comunitate aparent pașnică și pitorească, unde copiii și nepoții își vizitează rudele și prietenii în vârstă, fără să bănuiască, nici măcar pentru o clipă, câte secrete ascund, câte minciuni spun sau câte cadavre au văzut în ultima săptămână.
Deși cazurile sunt interesante și avem suspecți din belșug, au existat câteva momente când nici măcar nu mă mai interesau diamantele furate, scrisorile din trecut sau comorile tăinuite în casa lui Martin Lomax (cu toate că nu aș refuza un tur privat al grădinilor), distrasă de cei patru septuagenari de care te atașezi numaidecât. Ei sunt sarea și piperul, cireașa de pe tort, nucleul seriei și motivul pentru care vei zâmbi garantat cel puțin 24 de ore după terminarea romanului Bărbatul care a murit de două ori, aplaudând în surdină gestul lor de la final.
Prieteniile înfloresc în cele mai neașteptate situații și, trebuie să recunoaștem, în cele mai bizare locuri, fără să țină cont de vârstă și de amenințarea întruchipată de timp. Prind rădăcini pe furiș, se dezvoltă în moduri atipice și dezvăluie o latură mai puțin vizibilă a personajelor, care reușesc să-i scoată din minți pe toți cei din jur și, totodată, să-i convingă în mai puțin de cinci minute să facă aproape orice își doresc. Reușesc să preia frâiele cazurilor, să-i pună la punct pe infractori, să vrăjească forțele de ordine și să-i ia prin surprindere chiar și pe cei mai periculoși mafioți, profitând într-o oarecare măsură de părerile preconcepute ale societății: până la urmă, ce ar putea înfăptui patru septuagenari ce trebuie să meargă la baie de 40 de ori pe zi?
Răspunsul s-ar putea să vă șocheze. Latura comică, exploatată fără ezitare de către autor, abundă într-un comic de situație irezistibil, susținut de replici tăioase, glume cu subînțeles și scene desprinse dintr-o parodie. M-am trezit de atâtea ori râzând de absurditatea unor întâmplări sau dându-mi ochii peste cap, însă aș putea citi sute, poate chiar mii de pagini despre Joyce, Elizabeth, Ibrahim și Ron, fără să mă plictisesc. Sunt patru piese de puzzle cu marginile îndoite, patru personaje pe care le ador mai presus de cuvinte, patru detectivi haioși, încăpățânați și foarte inteligenți, uniți de un entuziasm halucinant și de o prietenie cu adevărat deosebită.
Joyce este sufletul grupului. Se îndrăgostește de șapte ori pe zi, prepară cele mai delicioase prăjituri și tocmai și-a făcut cont pe Instagram. Tare mult mi-ar plăcea să-mi facă și mie o brățară a prieteniei sau să mă servească dis-de-dimineață cu un ceai (dacă nu a pățit ceva ibricul, desiguri). La prima vedere, pare dureros de naivă, însă aparențele sunt înșelătoare.
Elizabeth, care rămâne personajul meu preferat, mă uimește de fiecare dată cu mintea ei analitică. Calmă, hotărâtă și o manipulatoare desăvârșită, reușește să-i îndrume pe toți în direcția dorită, protejându-și cu ferocitate prietenii. Nu știu ce are în plan autorul, dar nu mai vreau să sufere. Atmosfera de acasă e dulce-amară și mă tem de un anumit moment, de o anumită veste. Știu că este o fire puternică și că poate înfrunta orice obstacol, dar asta nu înseamnă că nu merită să fie protejată la rândul ei.
Pe Ron aș vrea să-l îmbrățișez când îl ia gura pe dinainte și să-i închid ușa în naș când începe să vorbească despre politică. Trecând peste impulsivitatea lui înflăcărată, îndrăznesc să afirm că are o latură romantică mult prea puțin exploatată. Vreau să-l văd la o întâlnire. Vreau să fiu o muscă pe perete când începe să trăncănească despre Partidul Laburist sau trântește un compliment dubios. Apropo, e un instalator foarte sexy.
Iar Ibrahim… Ibrahim m-a înduioșat până la lacrimi în capitolul 57. Am strâns cartea în brațe și am recitit de câteva ori sfaturile lui, gândindu-mă la munții care așteaptă să fie escaladați. Am vrut să-i șterg lacrimile și să-i spun că totul o să fie bine. Am vrut să-l încurajez și să-l rog să mă ducă undeva cu mașina, oriunde, ca să fiu sinceră, doar ca să-l ajut să-și învingă temerile și să-l văd din nou zâmbind. Mi-a lipsit atât de mult zâmbetul lui reținut, sfios.
Deși titlul romanului capătă sens abia în ultimul capitol, într-un mod inedit și imprevizibil, îndrăznesc să afirm că sunt mai multe personaje care-și pot însuși rolul bărbatului care a murit de două ori. Ah, e o linie atât de fragilă între „la propriu” și „la figurat”! În plus, nu vreți să știți cum am reacționat când am descoperit, în cele din urmă, semnificația prologului. O tehnica literară foarte interesantă t; am avut un flashback cu Ion.
Serios acum, dacă vă încăpățânați să-i ignorați pe acești septuagenari adorabili (folosesc cuvântul doar ca să-i enervez puțin), înseamnă că încă nu ați citit Un bărbat pe nume Ove, Jurnalul secret al lui Hendrik Groen sau Tentația de a fi fericit și refuzați să deveniți membri onorifici ai Clubului Crimelor de Joi. Vă garantez că o să zâmbiți, o să râdeți și o să vreți să mergeți în vacanțe în Coopers Chase, unde nu o să vă plictisiți nici măcar pentru o fracțiune de secundă… asta dacă nu cumva rămâneți singuri cu Ron.
Articolul face parte dintr-un Blog Tour organizat de Crime Scene Press cu ocazia apariției în limba română a romanului Bărbatul care a murit de două ori.
Puteți citi alte păreri pe următoarele bloguri:
Literatura pe tocuri
Carti Recenzii Analogii Antologii
