Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul său la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite.
Goodreads: 4.02
Asemenea cititorilor care se întâlnesc la târguri și lansări de carte, personajele tale preferate se revăd la conferințe secrete și întâlniri misterioase, unde grupuri atipice își bârfesc creatorii și criticii. Într-un salon destinat servirii micului dejun, la o masă retrasă, pe care toți ospătarii o evită cu o teamă ieșită din comun, s-au reunit cei mai neconvenționali protagoniști din literatura contemporană: Ove, Bunica, Bernadette, Eleanor Oliphant, Hendrik Groen și Cesare Annunziata, „eroul” romanului Tentația de a fi fericit.
Poate că imaginația îmi va scăpa (din nou) de sub control, însă nu mă pot abține: ce s-ar întâmpla dacă Bunica și Cesare s-ar îndrăgosti sau dacă Eleanor și Bernadette ar deveni cele mai bune prietene? Oare ar putea Hendrik Groen să-l convingă pe Ove să devină membru onorific în Badanumo, clubul „Bătrân, dar nu mort”, să participe la ateliere de gătit și să învețe cum să conducă un scuter? Ficțiunea deschide o infinitate de posibilități, dar, oricât de mult mi-ar plăcea să lucrez la un astfel de scenariu și să rescriu anumite capitole, răbdarea lui Cesare a ajuns la final.
Înainte să îți rezervi o întâlnire cu domnul Annunziata, trebuie să te avertizez: îi place să își asume identități diferite și să trăiască într-o manieră fantezistă. Întotdeauna găsește subiecte de discuție cu amanta prostituată, dar nu poate să mențină o conversație amabilă, la limita decenței și a intruziunii în viața privată, cu propriii copii. Este un detectiv particular fără licență, un vecin curios și răbdător, un tată ce își cunoște foarte bine greșelile, un bărbat cu o listă impresionantă de păcate și dorințe, un bunic imprevizibil și un personaj c(h)arismatic, obișnuit să fie ignorat sau disprețuit pentru sarcasmul ce îi însoțește fiecare cuvânt, oricât de bine intenționat ar putea să pară la prima vedere.
„Râsul necontrolat seamănă cu plânsul, se folosește de lacrimi la fel, pentru a elibera energia acumulată.”
Uneori… o schimbare este iminentă. Fie că suntem nefericiți sau nemulțumiți, triști sau deprimați, obosiți sau persecutați, un adevăr ni se strecoară în subconștient: nu mai putem continua așa. Minciunile sunt o alegere ispititoare și o despărțire temporară de realitate; le folosim zilnic, uneori fără să ne dăm seama, dintr-un impuls greu de controlat, seduși de promisiunea unui scenariu alternativ, lipsit de probleme, griji și obligații.
Cesare și-a închis ochii și și-a acoperit urechile. S-a agățat de speranțe din trecut și de zâmbete schimbate pe furiș, de pasiuni transformate în obsesii și oportunități ratate. La 77 de ani, după o viață parțial irosită pe un vis neîmpărtășit, trăiește fiecare clipă cu o intensitate scandaloasă, protejat de vârstă și de o filosofie bazată pe termeni indecenți și comentarii răutăcioase (Tentația de a fi fericit a fost prea seducătoare).
Chiar dacă adevărul este brutal și dureros de acceptat, nu ai cum să nu apreciezi onestitatea vulgară a lui Cesare. E un șarlatan ce iubește improvizația. Nu ascultă sfaturile medicului și face aproape orice își dorește. Merge gratis cu taxiul și creează întotdeauna o atmosferă tensionată, cu (doar) câteva cuvinte spuse la întâmplare. Recunoaște că a fost un soț orb și imposibil, un tată insensibil și indiferent, un prieten absent și apatic, însă foarte rar își menționează defectele, preferând o critică mută în locul unui moment emoționant tată-fiu sau tată-fiică.
„Bătrânețea e cea care te face să crezi că știi cum se-nvârte lumea doar pentru că ai avut norocul să rămâi pe pământ mai mult decât alții.”
Părinții au voie să greșească și să regrete, iar copiii pot învăța să accepte și să ierte, chiar dacă niciodată nu vor uita anii în care au fost respinși sau ignorați.
Viclenia și talentul lui Lorenzo Marone devin vizibile când descoperim legăturile din familia Annunziata: autorul se folosește de toate tipurile de umor ca să își salveze personajele de scene sau declarații mai mult sau mai puțin rușinoase, ne oferă indicii subtile despre neînțelegeri și discuții aprinse în familie, apoi ne „obligă” să fim părtașii unor clipe de reculegere, când Cesare capătă curajul necesar să își descarce sufletul sau să își exprime iubirea, mândria și recunoștința, savurând privirile șocate ce îi răsplătesc sinceritatea.
E interesant cum mereu trebuie să o menționeze pe fiica lui, Sveva, atunci când se află în compania lui Dante. În timp ce propriul fiu nu știe cum să-i spună că e homosexual, Cesare recurge la întrebări banale și small talk pentru a menține o conversație forțată, jenantă pentru amândoi. Aproape că îți vine să-i dai o palmă și un brânci, să-l împingi în brațele lui Dante și să-l ameninți cu suspendarea vizitelor sexuale, doar-doar așa îi va spune cât de mândru este de el și cât de mult îl iubește.
De ce este atât de greu să îi spui cuiva că îl iubești? Oare iubirea este un semn de slăbiciune sau de bătrânețe? O minciună sau o scuză? Cesare nu este perfect, dar nici Sveva și Dante nu sunt. Apreciez lipsa întrebărilor și că își respectă, până la un anumit punct, intimitatea, însă sunt limite pe care doar părinții, respectiv copiii, au voie să le încalce, iar membrii familiei Annunziata nu par să fie conștienți de acest avantaj.
Sveva este ambițioasă, perseverentă și calculată. Dante este visător, emotiv și ușor de rănit. Mi-ar fi plăcut să existe mai multe interacțiuni între ei și să îi observ fără ajutorul lui Cesare, poate chiar în elementul lor, să îi urmăresc o zi la serviciu sau câteva ore acasă, departe de ochiul vigilent al unui părinte. Copiii simt când o căsnicie se află în pericol sau când dragostea dintre părinți, dacă a existat vreodată, se transformă într-un mit și o poveste de noapte-bună. Ce n-aș fi dat pentru câteva flashback-uri, oricât de scurte, cu Sveva și Dante în copilărie și în adolescență, să-i văd cum trec peste obstacole împreună, nu doar ca frate și soră, ci și ca prieteni și aliați!
„Un copil care crește fără unul dintre părinți va fi poate un adult incomplet și nesigur pe el, dar cine crește în ură și violență, nu va ști niciodată să iubească. Și nu există rău mai mare pe care un părinte poate să-l facă.”
„Ordinea” nou dobândită în viața lui Cesare se schimbă odată cu apariția Emmei, o vecină tânără și frumoasă, abuzată frecvent de soț. Sarcasmul protagonistului pare nepotrivit, însă este o alternativă promițătoare pentru o străină fără prieteni și familie. Prezența Emmei amenință independența proaspăt dobândită a lui Cesar. Nu vrea să se implice în problemele celor din jur, motiv pentru care evită să discute subiecte sensibile (adulter, identitate sexuală) chiar și cu propriii copii. Știe că Sveva și Dante nu ar ezita să-l contacteze dacă ar avea nevoie de ajutorul lui, dar Emma încă nu-l cunoaște pe bătrânul ironic și nepoliticos ce găzduiește pisici rătăcite și înfometate. Cum ar putea să-i spună că se teme de fiecare dată când aude cheia în broască?
Relația dintre Emma și Cesare mi-a amintit de cea dintre Ove și Parvaneh. Mi se pare incredibil cât de multă încredere poți să ai într-un străin care îți aruncă adevărul la picioare (chiar pe preș) sau cât de repede te atașezi de un necunoscut ce îți devine prieten, sfătuitor și mentor în doar câteva zile sau săptămâni. Nu este vorba de miracole sau de noroc, ci de încredere, înțelegere și de existența unui suflet bun și nobil, ascuns de cele mai multe ori în spatele unui zâmbet ironic și a unei priviri ce ar vrea să aibă efectul unei îmbrățișări.
„Dragă Emma, dacă ar fi simplu pentru mine să răspund unui gest de afecțiune, n-aș avea acum o fiică ce mă urăște și un fiu care se teme de mine. Numai că e prea greu de explicat. Din fericire, ea e mult mai încăpățânată decât slăbiciunile mele, face un pas către mine și mă îmbrățișează. Dacă aș fi răspuns gestului de dinainte, aș fi scăpat cu o simplă strângere de mână, acum însă, trebuie s-o îmbrățișez pe fata asta, care, dintre atâtea apartamente unde să locuiască, l-a ales pe cel de lângă mine. Trebuie să te învețe când ești copil cum să îmbrățișezi, altfel e totul oribil de complicat.”
Aparențele pot să fie foarte înșelătoare; romanul Tentația de a fi fericit se află la limita dintre comedie și tragedie. Conflictele și problemele zilnice sunt îmbrăcate în haine vesele și țipătoare, dar iluzia este ușor de spulberat. Abuzul crește într-un ritm înfricoșător, tristețea țese pânze de durere, iar identitatea sexuală capătă ramificații adânci în clipa în care trecutul se răzbună pe Cesare. Toți vrem să fim fericiți, însă, cât timp suntem înconjurați de minciuni, regrete și secrete, amânăm inevitabilul și le facem rău celor din jur. Poate ei nu ne vor reproșa acest aspect. Dar noi da. Peste cinci, zece, douăzeci, cincizeci de ani. Și s-ar putea să fie prea târziu.
Romanul Tentația de a fi fericit este disponibil pe Cartepedia.
