Puterea · Naomi Alderman – „Și trimise fulgerul său până la capătul pământului.”

Cărți Recenzii
Comandă
10

Perfect

Puterea · Naomi Alderman – „Și trimise fulgerul său până la capătul pământului.”
Puterea · Naomi Alderman – „Și trimise fulgerul său până la capătul pământului.”

În Puterea, lumea e un loc familiar: băiatul nigerian bogat care lenevește pe marginea piscinei părinților; copilul aflat în plasament, ai cărui părinți adoptivi își ascund adevărata fire în spatele religiei; politicianul american ambițios; fata dură de pe străzile Londrei, care provine dintr-o familie atipică.

Din senin apare însă o forță nouă, vitală, care se răspândește cu viteză și care face ca destinele personajelor să se împletească cu consecințe devastatoare. Adolescentele își descoperă o putere fizică uriașă – pot provoca o durere atroce și chiar moartea. Astfel, printr-o mică întorsătură a naturii, lumea este repornită de la zero.

Goodreads: 3.91

 „Și trimise fulgerul său până la capătul pământului.”

Puterea este ca o febră: te copleşeşte şi nu poate să fie controlată. În primele zile, încerci să ignori simptomele, însă devii conştient de schimbări, de particulele fine de energie ce îţi strălucesc în vârfurile degetelor, de pulsul accelerat, de dorinţa de a ceda şi de a îmbrăţişa harul primit. Puterea este o monedă cu două fețe, atât un har, cât şi un blestem.

În viziunea lui Naomi Alderman, este un roman copleşitor şi înspăimântător, o lecţie despre supravieţuire, corupere şi încălcarea drepturilor, indiferent de rasă, sex sau religie, un viitor ce nu încearcă să ascundă în spatele ficţiunii limitele răului şi dorinţa primitivă a oamenilor de a distruge, cuceri şi înrobi. Din nefericire, violenţa nu poate să fie eradicată, iar cel care deţine puterea preferă să se lase subjugat de ea, să trăiască într-o lume condusă de ură şi influenţată de trecut, în loc să aspire la ceva mai bun şi drept.

Sunt atât de multe lucruri pe care simt că trebuie să le spun despre roman, dar nu-mi pot face ordine în gânduri. Nu ştiu ce cuvinte să folosesc pentru a descrie neputinţa, furia şi oboseala ce refuză să îmi părăsească trupul. Am citit foarte multe opere extraordinare în 2018, atât clasice, cât şi contemporane, şi îmi este imposibil să le compar, de la atmosferă şi temele abordate, până la stil şi gen literar; însă Puterea mi-a plăcut cel mai mult. M-a revoltat, m-a şocat şi m-a fascinat în egală măsură, până în punctul în care m-am temut de carte şi de imaginaţia autoarei.

Sinopsisul este înşelător: nu te pregăteşte pentru impactul emoţional, pentru nebunia colectivă ce erupe brusc şi creşte într-un ritm alarmant, ca un virus ce se bucură de libertate în absenţa unui antidot, pentru schimbările de la nivel social, politic, economic şi religios, care te atrag într-o lume unde haosul se află la conducere, iar stabilitatea (mai) reprezintă doar un mit, ecoul unui timp în care Puterea nu a rescris viitorul umanităţii.

La început, doar fetele de 15 ani pot să o facă. O scânteie fragilă, o descărcare de energie, un fulger sau un uşor impuls electric. Puterea. Armă, avantaj şi metodă de tortură. Tinerele trezesc acest izvor de energie în trupurile tuturor femeilor, printr-o atingere şi o simplă îndrumare.

Harul nou descoperit este o enigmă pentru oamenii de ştiinţă. Ipotezele şi teoriile nu întârzie să apară, însă explicaţiile sunt nesatisfăcătoare. Nu există un antidot. Nu contează ce s-a întâmplat în urmă cu zeci de ani. Important este prezentul, când femeile pot şi aleg să provoace durere, să rănească, să tortureze şi să ucidă. Sunt şi excepţii, momente în care nu îţi permiţi să le judeci faptele: după ce au fost violate şi bătute, ţinute ostatice sau supuse celor mai cumplite abuzuri. Poţi înţelege dorinţa de răzbunare, bucuria lor, chiar dacă nepotrivită şi, la un anumit nivel, nefirească, acum că nu mai sunt lipsite de apărare. Acum, prada s-a transformat în vânător.

Naomi Alderman este o autoare îndrăzneaţă: sunt sigură că Puterea a fost, este şi va fi în continuare un roman (foarte) controversat. Sexismul este o temă sensibilă, cu atât mai mult atunci când rolurile se inversează şi bărbaţii sunt cei lipsiţi de putere. Am urmărit cu oroare şi dezgust, capitol cu capitol, cum femeile i-au transformat în sclavi şi marionete. Au ales să îi domine, să îi vâneze şi să îi ţină sub control.

„La început nu am vorbit despre suferința noastră, pentru că ar fi fost un gest nebărbătesc. Acum nu vorbim despre ea pentru că ne e teamă, rușine, suntem singuri și lipsiți de speranță, fiecare dintre noi se simte singur. E greu de spus când cea de-a doua i-a luat locul celei dintâi.”

Răutatea nu ţine cont de gen, doar de împrejurări. E foarte greu să alegi o tabără, cel puţin în primele capitole: pe de-o parte, te bucuri pentru femei, în special pentru cele neajutorate şi asuprite, care acum se pot apăra şi bucura de libertate, însă, în acelaşi timp, le dai dreptate şi bărbaţilor. Au tot dreptul să se teamă, cu atât mai mult cu cât femeile încep să atace fără să fie provocate. Doar pentru că pot, pentru că puterea este acum la ele.

Istoria este uşor inutilă: nimeni nu se gândeşte că întâmplările se repetă la sute sau mii de ani distanţă. Îţi dai seama ce lucruri minunate ar fi putut să fie înfăptuite cu acest dar? Toate oraşele şi satele din lume ar fi avut electricitate. Nu vorbim doar de generatoare de rezervă, ci de un stil de viaţă nou, necunoscut pentru milioane de oameni. Progres ştiinţific. Stabilitate, evoluţie şi dezvoltare.

Dar ce primeşte în schimb cititorul? Violență. Lovituri de stat. Răsturnări de guvern(e). Mişcări populare. Revoluţii şi răscoale. Moarte, sânge şi măcel. Visăm la un viitor mai bun, cu toate că fiecare avantaj pe care îl primim este folosit doar pentru a face mai mult rău şi pentru a-i supune pe cei mai slabi. Lanţurile sunt invizibile, dar recunoşti sclavia. Cunoşti urmările, ororile ce vor urma.

Sunt scene pe care niciodată nu cred că le voi uita, fapte mârşave şi revoltătoare desprinse din pagini de istorie. Mi-am amintit de setea de sânge a romanilor, de felul în care vikingii atacau şi ardeau sate, mutilând şi ucigând, de sacrificiile ce, aparent, binecuvântau fiecare război, când superstiţiile şi magia câştigau în fața raţiunii şi a logicii. Nu m-am aşteptat să fie o carte atât de dură, să surprindă într-o asemenea ipostază femeia.

După cum am precizat şi puţin mai devreme, pe unele le-am înţeles. Dar celelalte, cum își motivează alegerile? Cele fericite şi împlinite, care s-au întors împotriva bărbaţilor influenţate de evenimente ce se întâmplau la mii de kilometri distanţă de ele? De ce nu au încercat să găsească un echilibru, să îşi protejeze tații, soţii, fiii şi nepoţii? De ce, după atât de mult timp, trebuie să plătim pentru păcatele strămoşilor, pentru viziunea lor limitată, pentru greşelile lor?

„Iar mâinile care aduc moartea poartă un nume printre femeile de aici: Kali cea veșnică. Kali cea care omoară doar pentru a da viață din nou. Kali cea îmbătată de mirosul sângelui victimei. Kali cea care stinge stelele cu degetul mare și arătătorul. Numele ei înseamnă teroare, este zeița care seamănă moartea cu fiecare inspirație și expirație. Coborârea ei pe pământ este așteptată din timpuri străvechi.”

Sursă: https://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2017/10/what-if-women-had-the-power/543135/

Simbolismul este exploziv, o odă (păgână, în viziunea mea) închinată naturii: când degetele ating pielea, când puterea este eliberată, se simte un miros puternic de pădure, de mesteceni şi pământ reavăn, de lemn vechi şi ploaie. Electricitatea arde carnea şi sfărâmă oasele, însă urmele sunt vizibile pe piele: frunze ce se răsucesc pe braţe, lujeri ce acoperă gambele şi coapsele, ferigi ce înconjoară gâtul şi coboară pe piept. Imaginea este deopotrivă terifiantă şi atrăgătoare. Poţi să te minţi, să vezi urmele drept tatuaje, dar nimic nu poate acoperi mireasma morţii.

Deloc surprinzător, dar ura nu este îndreptată doar asupra bărbaţilor. Sunt fete şi femei care au probleme cu puterea. Nu ştiu să o controleze sau să acumuleze suficientă energie cât să fie privite cu respect şi admiraţie. Ele nu reprezintă un pericol, sunt doar defecte. Cârpe. Baterii moarte. Pâlpâite. Leşinate. Poate că nu sunt la fel de vulnerabile ca bărbaţii, dar nici ele nu se află în siguranță.

Atacurile se înmulţesc exponenţial şi schimbările nu întârzie să apară. Citeşti despre schimbările din Arabia Saudită şi priveşti, cu neîncredere şi stoicism, cum se naşte o ţară nouă. Călătoreşti neîncetat, te strecori printre rebeli şi trădători, filmezi, scrii şi trăieşti cât pentru o mie de vieţi în timpul alocat de autoare: doar zece ani. Zece ani şi puţin peste 400 de pagini, POV-uri (Point of View/Puncte de vedere) multiple şi un final ce te va bântui o perioadă îndelungată, pentru că refuzi să crezi că doar atât primeşti. Disperarea după un sequel e vie şi nu cred că va dispărea prea curând (cel puţin, nu în cazul meu).

Ca de fiecare dată, o schimbare cu un astfel de impact provoacă o ruptură semnificativă la nivel religios. În poveste se strecoară şi un personaj mesianic, o prezicătoare ce pune bazele unei credinţe noi, în care Dumnezeu este Ea, iar Mama este singura care poate reface lumea, salvând-o de la distrugerea iminentă. Vocea divină, auzită doar de cea aleasă, este personajul din umbră, păpuşarul care controlează toate sforile şi alege cine trebuie sacrificat şi cine are dreptul de a participa în război. Minunile nu întârzie să apară, fie sub formă de vindecări sau pedepse, însă ceva este greşit şi malefic. Să fie lucrătura Diavolului, aşa cum însăşi câteva măicuţe îndrăznesc să afirme?

„— De ce-i spui lui Dumnezeu „Ea”?

Eva răspunde:

— Dumnezeu nu e nici femeie, nici bărbat, ci ambele lucruri. Dar acum Ea a hotărât să ne arate o față nouă a Ei, una pe care am ignorat-o mult prea mult timp.

Ele întreabă:

— Dar cu Iisus cum rămâne?

Eva spune:

— Iisus este fiul. Dar fiul se trage din mamă. Gândiți-vă: a cui e slava, a lui Dumnezeu sau a lumii?

Fetele răspund ce au învățat de la călugărițe:

— Slava este a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu a creat lumea.”

Cineva trebuie să le povestească viitoarelor generaţii ce se întâmplă în prezent. Istoria are nevoie de o voce, iar Naomi ne oferă un personaj fascinant şi intrigant, care este mereu acolo: în focul luptei, în mijlocul răscoalei, la câţiva metri de un asasinat. Un personaj ce intervievează politicieni, terorişti şi rebeli, care este mereu pe fugă, pregătit să înregistreze sau să surprindă pe film orice schimbare ce ar putea interesa reprezentanţii mass mediei, şi, implicit, populaţia. Ironia supremă? Este un bărbat.

La începutul romanului, Tunde este un tânăr obişnuit, care îşi doreşte o prietenă şi să se bucure de micile plăceri ale vieţii. Este nesigur pe el şi pare dependent de părerile prietenilor, însă totul se schimbă când o fată foloseşte puterea asupra lui. E ceva nou, interzis şi… greşit.

Întrebările îl poartă departe de viaţa pe care şi-a imaginat-o şi îl îndeamnă să rişte şi să caute aprobarea noilor conducători. Deşi e privit la început cu scepticisim, după ce învaţă să se folosească de propriile sale daruri, de un zâmbet cuceritor sau de câteva vorbe bine alese, este acceptat atât de către femei, cât şi de către bărbaţi, obţinând acces în cele mai periculoase zone şi la cele mai exclusiviste evenimente. Tunde este îndrăzneţ, curajos şi are un ideal măreţ, o provocare acceptată într-un moment de răscruce, când şi-a înţeles rolul şi menirea. Faima îl atrage şi nimeni şi nimic nu-l va împiedica să-şi păstreze un loc în istorie.

„Voi vă vedeți de viață, se gândește, dar eu sunt cel care va transforma ceea ce faceți într-o știre.

Eu sunt cel care spune povestea.”

Acelaşi lucru pot să-l afirm şi despre Roxy, ce niciodată nu a încetat să mă uimească. Este vicleană, inteligentă şi un negociator de temut. Numele ei este pe buzele tuturor, mai ales în lumea interlopă. Nu vrei să o enervezi, cu atât mai puţin să o trădezi. O războinică şi o supravieţuitoare, Roxy pare de neoprit: nimeni nu are atât de multă Putere ca ea. Chiar dacă este vulcanică şi dorinţa de răzbunare îi înceţoşează uneori intenţiile, are mereu un plan la îndemână. Departe de statutul de eroină, Roxy se strecoară treptat în sufletul cititorului, pentru că este singura care îţi mărturiseşte adevărul şi nu se teme de consecinţe.

Are mâinile pătate de sânge şi intenţiile ei nu sunt onorabile. Dar, într-un timp în care nu poţi face diferența între prieten și duşman, iar libertatea devine o monedă de schimb, câteva ilegalităţi trec cu uşurinţă neobservate. Mai ales dacă banii obţinuţi se ridică la câteva milioane de dolari.

Despre Eva, personajul mesianic, nu prea ştiu ce să spun. Până la final, a rămas o enigmă. Ca şi Tunde şi Roxy, şi-a înţeles vocaţia, doar că ea a urmat un îndemn divin. Dualitatea o defineşte, cu toate că nu îi tulbură menirea sau puterea. Numele şi-a pierdut semnificaţia, iar când se rupe de trecut, folosindu-şi noul har pentru a scăpa de o viaţă în care abuzul era servit drept lecţie, paşii o poartă spre o mănăstire, sursa unei noi credinţe şi a unei viziuni ce va provoca mai mult rău decât bine. Of, Eva… tu care ai ascultat Şarpele şi ai ales pentru amândoi.

Puterea nu este o lectură lejeră. Eşti tentat să o termini într-o singură seară, să afli cât mai repede care este deznodământul, cine are dreptate şi câştig de cauză, cine este cel rău şi cine este cel bun. Dar pauzele sunt necesare şi mai mult decât binevenite. Nu poţi să treci atât de repede peste anumite capitole. Le reciteşti şi te agăţi de câteva cuvinte, punând în balanţă diferenţele şi asemănările dintre viitorul imaginat de autoare şi trecutul pe care, de cele mai multe ori, încercăm să-l uităm.

Greşelile se repetă la nesfârşit şi, chiar dacă stilul este captivant şi te atrage din ce în ce mai adânc în poveste, vei simţi nevoia să strecori semnul de carte între pagini sau să eviţi ebook readerul câteva ore. Nu este un roman pe care îl poţi devora. Trebuie să suferi într-un ritm lent, să trăieşti în agonie şi să îţi ridici mâinile în semn de neputință la final, pentru că, serios acum, cum ai putut, Naomi Alderman?

Puterea, de Naomi Alderman, este cel mai bun roman pe care l-am citit în 2018. Viziunea autoarei, deşi este îndrăzneaţă şi sursă pentru numeroase controverse, reflectă perfect limitele umane. Într-o lume în care femeile deţin puterea şi bărbaţii se tem de ele, asistăm la violenţă şi răsturnări de guverne, la răscoale, lovituri de stat şi mişcări populare, la naşterea unei noi credinţe şi la o implementare diferită a sexismului în literatură. Recomandat şi de Margaret Atwood, autoarea bestsellerului internațional Povestea slujitoarei, Puterea este un roman imposibil de uitat.
P.S.: Ne mai așteaptă câteva surprize de la Storia Books!

10

Perfect

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader