Parisul e lovit de un cutremur, eliberând din sol un gaz toxic care se ridică până la aproximativ 10 metri înălțime, învăluind orașul. Inhalarea acestui gaz duce la o moarte aproape instantanee. Mathieu (Romain Duris) și fosta lui soție, Anna (Olga Kurylenko), supraviețuiesc ascunzându-se la vecinii lor de deasupra, un cuplu în vârstă. Problema o reprezintă fiica lor de 12 ani, Sarah (Fantine Harduin), care suferă de o boală incurabilă ce o obligă să stea constant într-o capsulă închisă ermetic, pe care sunt nevoiți să o lase în apartamentul lor, umplut de acest gaz toxic.
Am să recunosc (încă) de la început: am o slăbiciune pentru filmele franțuzești. Au o cinematografie aparte, care reușește să atingă aceleași teme ca și Hollywood-ul, dar rezultatul este un film cu un feeling total diferit. Toxic intră exact în categoria aceasta. Cumva, întotdeauna mi s-a părut că americanii depersonalizează într-un anumit mod filmele despre calamități sau poate am ajuns noi desensibilizați la genul de acțiune Hollywoodiană. Francezii, în schimb, au un feeling diferit. Greu de explicat, greu de arătat (exact) cu degetul, dar sentimentul este acolo.
Premisa filmului este simplă. Parisul e lovit de un cutremur, eliberând din sol un gaz toxic care se ridică până la aproximativ 10 metri înălțime, învăluind orașul. Inhalarea acestui gaz duce la o moarte aproape instantanee. Mathieu (Romain Duris) și fosta lui soție, Anna (Olga Kurylenko), supraviețuiesc ascunzându-se la vecinii lor de deasupra, un cuplu în vârstă.
Problema o reprezintă fiica lor de 12 ani, Sarah (Fantine Harduin), care suferă de o boală incurabilă ce o obligă să stea constant într-o capsulă închisă ermetic, pe care sunt nevoiți să o lase în apartamentul lor, umplut de acest gaz toxic. Curând, devine clar că cei câțiva supraviețuitori ai catastrofei sunt lăsați singuri, fără ajutoare, curent sau posibilitate de scăpare, într-o luptă contra cronometru împotriva fumului ce continuă, încet, dar sigur, să se ridice.
Indubitabil, Toxic este un film apocaliptic. Atmosfera este apăsătoare, atât datorită fumului toxic, care apasă parcă fiecare cadru, cât și din cauza sentimentului de abandon transmis încă din primele minute. Aproape toată populația Parisului zace moartă pe străzi, cei câțiva supraviețuitori încercând să părăsească orașul, să ajungă mai sus, oriunde ar fi acest mai sus. Dar Mathieu și Anna nu pot pleca, supraviețuirea fiicei lor le apasă pe umeri.
Filmele de acest gen nu sunt o noutate. Am văzut la viața mea Washington-ul golit de oameni, am văzut New York-ul sau Los Angeles-ul lăsat fără populație. Dar Parisul pustiu lovește mai aproape de casă, ne apasă și pe noi, spectatorii.
Actorii, deși joacă perfect rolul unor părinți disperați să își salveze fiica, nu pot face minuni: personajele lor par plate, fiind doar atât și nimic mai mult. Nu aflăm cu ce se ocupă el, ce simte ea, unde a învățat el să umble cu arme de foc sau să își țină respirația 2-3 minute. Cei doi nu par să existe în afara rolului de părinte, ceea ce e păcat, pentru că Duris și Kurylenko chiar par să aibă ceva de oferit.
O altă problemă pe care am avut-o cu Toxic a fost faptul că misterioasa ceață rămâne, până la finalul filmului, neexplicată. De unde vine, unde se duce, de ce omoară oameni și porumbei, dar câinii par să nu fie afectați, nu ni se explică. Chiar dacă autoritățile consideră că personajele nu ar trebui să primească răspunsuri, noi, ca spectatori, ar trebui să avem o poziție mai înaltă, iar lipsa acestei informații pare nedreaptă.
Și se simte mai mult ca o scăpare a scenariștilor/regizorului, nu ca un element lăsat intenționat neelucidat. De asemenea, deși oficialitățile par să fie la curent cu cele întâmplate, ele au hotărât că nu se pot implica, lăsând supraviețuitorii care au reușit să ajungă pe acoperișuri să se bată pe cupola Notre Dame-ului, ceea ce, din nou, ridică numeroase probleme. Și, vă rog, nu mă porniți la capitolul „utilizarea inteligentă și cu cap a oxigenului”. Vă rog.
Nu mă înțelegeți greșit, filmul a fost bun. E plăcut să vezi un film franțuzesc care să nu fie dramă sau romanță, iar pentru bugetul de 11 milioane de euro (considerat infim în ziua de azi) au făcut treabă bună. Cel puțin, merită să îi dați o șansă, să așteptați finalul și apoi să discutăm împreună dacă a meritat sau nu.
