Marea provocare: Le Mans ’66 (2019)

Cunoștințele mele despre cursele de mașini sunt aproape nule. Recunosc câteva nume, însă nu știu să îți spun cine deține cele mai multe titluri dintre Porsche, Audi, Corvertte, Ferrar sau Maserati, ce recorduri s-au stabilit la Sebring, Daytona sau Le Mans, câți șoferi au reușit să înhațe Tripla Coroană sau cât de periculoase și dificile sunt competițiile auto pe asfalt. Din fericire, James Mangold a ținut cont de aceste aspecte când a imortalizat pe marile ecrane disputa dintre Ford și Ferrari în Marea provocare: Le Mans ’66, unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în 2019.

Nu trebuie să îți faci griji dacă te afli în aceeași situație. Uită de reguli, de limitele tehnice și de viteză, și urmărește cu atenție pista. Privește-i pe șoferi și amintește-ți că fiecare circuit este o luptă pe viață și pe moarte. Sunt ferecați în spații strâmte și ajutorul poate întârzia până la câteva minute dacă norocul nu se află de partea lor. Sunt obligați să fie intuitivi și să aibă instincte excepționale, să recunoască primele semne de pericol și să rezolve problemele în viteză. Sunt singuri și expuși, însă asta nu-i împiedică să savureze adrenalina și să riște totul pe pistă, până la ultima suflare.

O astfel de dedicație e uimitor de înfricoșătoare. E un stil de viață imprevizibil: totul sau nimic. În plus, mașinile de curse devin extensiile șoferilor. Ei simt când ceva nu este în regulă, când mașina ia mult prea abrupt o curbă sau refuză să le asculte „imboldul”. Când eram mică, obișnuiam să cred că sunt „capcane ale morții”, „morminte în mișcare”, asemenea rachetelor sau submarinelor; nu luam în considerare legătura care se forma între om și mașină, nici măcar nu îi acceptam existența. Eram prea distrasă de competiție și de public, de tensiune și de adrenalină.

Marea provocare: Le Mans ’66 îți reamintește că victoria nu îți este asigurată dacă ai cea mai rapidă mașină din lume, chiar și cel mai bun șofer de curse. Pentru a câștiga, ai nevoie de doza potrivită de nebunie, de o echipă dedicată și profesionistă, de experiență, talent și de o viziune progresistă. Știu la ce te gândești: nu sunt informații noi și, la prima vedere, parcă am reprodus textul de pe un pamflet generalist, dar Henry Ford II (Tracy Letts) refuză să înțeleagă că nu poți cumpăra orice sau pe oricine cu suma potrivită.

Diferența dintre Ford și Ferrari este pasiunea. În timp ce compania Ferrari se află în pragul falimentului și reușește cu greu să își gestioneze resursele, obținând victorie după victorie pe pistă, Ford se axează pe cantitate și nu pe calitate. Banii le asigură un ritm de producție impresionant, dar vitrina cu trofee este goală. Sunt atât de fixați pe strategii de marketing și de promovare, atât de nerăbdători să-și învingă adversarul, încât realizezi că pentru ei victoria nu are o importanță personală. Este un motiv egoist de mândrie, șansa de a-și „executa” public competiția și de a se afla din nou în lumina reflectoarelor.

Singurii care îi pot asigura victoria lui Henry Ford II sunt Carroll Shelby (Matt Damon), un designer revoluționar al industriei americane de mașini, fost pilot de Formula 1, și șoferul britanic Ken Miles (Christian Bale). „Misiunea” lor în Marea provocare: Le Mans ’66? Să detroneze titlul deținut de Enzo Ferrarii în cadrul cursei de 24 de ore din Franța (pista Le Mans, 1966). Problema? Ar fi fost frumos să fie una singură, însă birocrația corporatistă este doar vârful aisbergului.

Orgoliile m-au scos din minți. Nu mă refer doar la întâlniri de afaceri și propuneri scandalos de nedrepte, ci la forme înjositoare de manipulare și de șantaj, la funcții și titluri aruncate în discuții doar pentru rezonanță, la corupție internă și lupta nefirească, atât de greșită, până la limitele absurdului, dintre cei care zâmbesc în fața camerelor și își etalează costumele croite la comandă, și cei care muncesc zi și noapte, indiferent de condiții, pentru a construi mașina de cursă perfectă pentru Ford Motor Company, fără a avea intenții ascunse.

Știu că este un actor foarte apreciat, însă nu-mi place de Matt Damon. Cu mici excepții (Talentatul domn Ripley, Good Will Hunting), personajele pe care le interpretează mi se par 1) superficiale, 2) mult prea asemănătoare între ele, 3) anoste (și nu pentru că așa trebuie să fie, 4) inutile (elimină-le din scenariu și finalul o să rămână neschimbat), 5) lispite de c(h)arimsă. Abia am rezistat jumătate de oră la Marțianul (și romanul a fost o corvoadă pentru mine – umorul mi s-a părut forțat și inexistent în cea mai mare parte).

Surpriza? Am fost impresionată de Matt Damon și vrăjită de Carroll Shelby. El este frâna acestui duo exploziv, în timp ce Ken este pedala de accelerație. Nu își pierde timpul cu subterfugii și minciuni, cu promisiuni înșelătoare și idei vagi, ce pot sau nu să fie transpuse în vise mărețe. E brutal de sincer, ambițios și perseverent. Luptă până la sânge pentru a-l ține pe Ken aproape, fiindcă știe că este cel mai bun șofer și singura șansă a companiei Ford pentru câștiga cursa de la Mars.

Nu se pierde în statistici și, deși ar cam trebui să mai lucreze la maniere și social skills, știe cum să câștige și să mențină încrederea și respectul celor din jur. Birocrația e principalul lui adversar, motiv pentru care o să remarcați câteva izbucniri absolut senzaționale din partea lui Shelby. Improvizează. Riscă. Și își pune pielea, cariera și viitorul la bătaie. Însă nu-i pasă. Știe că dacă va ceda și va lucra după regulile lor, cursa este deja pierdută, cu sau fără Ken în spatele volanului.

Ken Miles este o bombă cu ceas, șoferul imprevizibil și nechibzuit. Cursele de mașini sunt ca un drog: nu îi asigură un venit stabil, dar nu poate renunța la ele. Are o soție înțelegătoare, care îl susține și nu se sfiește să calce până la limita pedala accelerației pentru a obține adevărul de la el, și un fiu ce îl idolatrizează și trăiește intens fiecare cursă. Oferta lui Shelby pare un vis devenit realitate, însă Ken este o persoană dificilă: nu are răbdare să facă small talk și trântește adevărul cu o „subtilitate” ce îl uimește (și disperă) uneori chiar și pe Shelby. E individualist și coleric. Acid și excentric. Dar nimeni nu va simți/înțelege o mașină asemenea lui.

Sunt sigură că Matt Damon și Christian Bale o să fie răsplătiți cu două nominalizări la premiile Oscar pentru Marea provocare: Le Mans ’66 (dar mă îndoiesc că îi va fura cineva statueta lui Joaquin Phoenix pentru Joker). Își dau sufletul pe pistă și le oferă un omagiu excepțional celor două legende Formula 1. Cu un astfel de subiect, îmi era teamă că o să mă plictisesc sau că îmi voi pierde răbdarea după primul sfert de oră; Damon și Bale m-au ținut „ancorată” în scaun, am stat cu ochii lipiți de ecran și am avut emoții la fiecare cursă, așteptând cu o nerăbdare crescândă competiția din 1966, chiar dacă rezultatul nu îmi era străin.

O surpriză a fost și Jon Bernthal, cunoscut mai ales pentru rolurile din Daredevil, The Punisher și The Walking Dead. El îl interpretează pe Lee Iacocca, o veritabilă legendă a industriei americane de automobile, cel care a lansat emblematicul model Ford Mustang şi a salvat grupul Chrysler de la faliment. Povestea lui este foarte interesantă, culminând cu o nedreptate ce a iscat numeroase controverse la finalul anilor ’80 (părerile sunt foarte împărțite), dar în Marea provocare: Le Mans ’66 suntem răsplătiți doar cu o fracțiune din sclipirea lui geniu, suficient cât pentru a-l remarca drept singurul om cu coloană vertebrală din echipa de marketing de la Ford. Nu ai cum să nu-l simpatizezi.

Încă nu îmi vine să cred cât de mult mi-a plăcut Marea provocare: Le Mans ’66. Cum vizionarea a avut loc în sala Grand Ultra de la Grand Cinema Băneasa, experiența a fost cu atât mai intensă. E o senzație inedită să ai impresia că scaunul tremură sub tine, în timp ce acustica te transpune pe pista de curse. Ai impresia că Shelby și Ken îți sunt alături; involuntar, le împărtășești nerăbdarea, bucuria și savurezi adrenalina. Poate că nu te pasionează cursele de mașini și ai prefera să vezi o comedie sau un horror, însă ar fi păcat să ratezi unul din cele mai bune filme din 2019.