Dunkirk (2017)

Cronici Filme Foxisme
10

Perfect

8.4

User Avg

Dunkirk (2017)
Dunkirk (2017)

Dunkirk este bazat pe evacuarea care, deși a avut loc în primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, a avut un impact direct asupra rezultatului războiului. Totuși Nolan a preferat să transforme acest moment istoric într-o peliculă captivantă: un thriller cu o acțiune epică, contra timp, în care miza nici că putea fi mai mare, decât să producă o dramă despre câmpul de război.

Povestea filmului surprinde trupele britanice și ale aliaților înconjurate de inamici pe plaja franceză și forțate să facă față unui asalt aproape imposibil de rezistat.

 pe IMDb

„O targă ia locul a 7 oameni în picioare.”

InceptionThe PrestigeInterstellarTrilogia The Dark Knight. Și acum, Dunkirk. Vreau să cred că toți regizorii, producătorii și scenariștii lucrează cu și din pasiune, însă când vorbim despre Christopher Nolan… tragem linie. Nu-mi dau seama cum reușește, dar filmele lui mă hipnotizează. Nu simt nevoia să vorbesc sau să mă mișc, să îmi verific telefonul sau să mă uit cât este ceasul. Îmi e teamă să clipesc, pentru că nu vreau să ratez nicio secundă din ce îmi oferă.

Sunt filme despre care nu vrei să vorbești. Nu pentru că nu ți-au plăcut sau pentru că nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Sunt imposibil de descris sau de reprodus printr-un articol, indiferent de numărul final de cuvinte. Filme care te zdruncină, care te scot din zona ta de confort, care te provoacă să trăiești în prezent, cu gândul spre viitor, fără să te pierzi în trecut, în ce ar fi putut să fie. Dunkirk este o astfel de producție. Nu pot sintetiza tot ce am simțit în câteva paragrafe. Cuvintele mi se vor părea mereu nepotrivite sau insuficiente. Dar asta nu mă împiedică să încerc să reproduc o parte din magia simțită în sala de cinema.

Sunt puține filme care te trec prin toată paleta de emoții. O astfel de „trecere” nu este recomandată, mai ales dacă ești cinefil și te implici indirect în acțiune. Eu nu merg la filme doar pentru efecte, poveste/scenariu sau actori. Merg pentru tot, pentru rezultatul final. La Dunkirk, experiența a fost cu atât mai copleșitoare. Simțeam nevoia să vorbesc în locul personajelor, să pun bazele unei discuții amicale, să le reamintesc că sunt de aceeași parte și că ar trebui să lupte împreună. Dar eu nu mă retrăgeam din calea forțelor Germaniei Naziste.

Nu eram bântuită de gândul că poate mă voi întoarce acasă, unde compatrioții mei mă vor privi cu dezamăgire. Eu stăteam pe scaun și voiam să plec din sala de cinema, nu să fiu martora unei bătălii de mult încheiate. Filmul nu este violent, nici pe departe (doar e PG-13), însă asta nu mi-a temperat lașitatea. Și am fost lașă. Pentru că am încercat să îmi controlez reacțiile, să ascund ce simt, prinsă între dorința de a fugi și de a rămâne, între dorința ca filmul să se termine mai repede și cea de a savura fiecare minut, indiferent de urmări.

Filmele lui Nolan conțin un ingredient secret, pe care sper că niciun alt regizor sau producător nu îl va descoperi. Le trăiești, te consumă și se termină mult prea repede. Știam că o să îmi placă Dunkirk, că o să fie unul dintre cele mai bune filme pe care o să le văd în 2017, însă tot am fost surprinsă de intensitatea propriilor mele sentimente. Goosebumps timp de 106 de minute. Numeroase momente în care mi-am închis ochii, însă motivul nu au fost scenele emoționante, pentru că ele nu există. Da, ai citit bine. Nu existăsceneFilmul este o scenă emoționantă. Și nu știu dacă voi avea vreodată curajul să-l revăd.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Aliații sunt forțați să se retragă pe plaja de la Dunkirk. Soldații trebuie să reziste numeroaselor asalturi din partea Germaniei Naziste, având de apărat o fâșie de pământ denivelată și ușor de atacat. Între 26 mai și 4 iunie 1940 are loc evacuarea trupelor Aliate, o confruntare spectaculoasă și impresionantă pe uscat, pe mare și în aer, o luptă pentru supraviețuire și libertate, dar și o înfrângere dureroasă pentru Aliați.

Dunkirk urmărește (în mod special) evacuarea trupelor britanice, oscilând în permanență între planurile temporale și spațiale, prilej cu care sunt îmbinate destinele unor străini ce au o singură dorință: să se întoarcă acasă. Dialogurile sunt strecurate pentru a tempera acțiunea, fără a forța personajele să se destăinuie. Sunt necesare pentru spectatori, ancora lor în realitate. Față de alte filme de război, unde trecutul protagoniștilor are un rol important pentru desfășurarea evenimentelor, în Dunkirk contează doar prezentul, ce se întâmplă acum. Astfel, dialogurile sunt doar o punte de legătură, un șir aparent nesfârșit de strigăte de ajutor, de țipete de durere, de abandon, sau de ordine rostite cu calm, sub forma unei sentințe ce condamnă la moarte viețile a sute de mii de soldați.

Intenția mea nu este să ofer articolului un aer poetic, însă personajele comunică mai mult prin gesturi sau folosindu-și instinctele, pentru că doar asta le-a mai rămas. Își pierd pe parcurs vocea, așa cum și numele lor sunt rostite doar în momente de panică sau de moarte. Soldații nu se liniștesc când sunt îmbarcați pe un vas și văd plaja de la Dunkirk îndepărtându-se de ei. Stau cu o mână încleștată pe vesta de salvare, cu cealaltă mâncând poate ultima lor masă. Următorul atac poate să vină în orice clipă, un avion inamic sau o torpilă lansată în miez de noapte. Neliniștea lor devine a ta. Astfel, te transformi (și tu) în Aliat.

Am doar cuvinte de laudă pentru actori și sper să fie apreciați și premiați cum se cuvine. Prestațiile lor au fost ireproșabile și cutremurătoare, dând naștere unor personaje complexe și memorabile, ce te vor bântui pentru o perioadă îndelungată. Le-am simțit teama, speranța și deznădejea, le-am admirat curajul și spiritul de sacrificiu, și le-am înțeles lașitatea, care a suprimat toate celelalte emoții, până în punctul în care camarederia a devenit un mit, iar armele nu au fost îndreptate împotriva dușmanilor și a adversarilor, ci împotriva prietenilor și a aliaților.

Duetul aerian este „orchestrat” de către Tom Hardy și Jack Lowden, piloți britanici desemnați să păzească și să însoțească vasele ce părăsesc plaja de la Dunkirk. Actorii nu au nicio scenă împreună, însă asta nu i-a împiedicat să formeze o legătură extraordinară între personajele lor, restrânsă la câteva semnale mute și transmisii de rutină. Simțeam că alunec în scaun, de parcă voiam să dispar, să mă înghită podeaua, ca să nu le aud glasurile, să le resping încurajările. Doar Nolan poate să transforme rostirea unui nume, urmată de un îndemn ce îți menține în continuare pielea de găină, într-o scenă minunată, ce îți taie răsuflarea. Te sperie, te uimește și te lasă fără cuvinte devotamentul dintre soldați, puterea lor, precum și deciziile riscante pe care le iau pentru a-și proteja frații în arme.

De cealaltă parte, în largul mării, asistăm la o dramă la fel de sfâșietoare. Civilii nu stau departe de luptă și se îndreaptă hotărâți spre Dunkirk, pentru a le oferi Aliaților o șansă de scăpare. Un tată și un fiu, alături de un prieten și de un soldat, schimbă tonalitatea filmului, adăugând în joc o serie diferită de dorințe și de emoții. Este curajul pur, de nezdruncinat, al unui bărbat care cunoaște ororile războiului și nu se teme de ceea ce îl va aștepta la finalul călătoriei. Este ambiția unor tineri ce vor să ajute și înfruntă toate obstacolele din drum, fără să se plângă sau să caute o cale ușoară de scăpare.

Este cea mai întunecată dintre temeri, crudă, animalică și posesivă, o teamă care răzbate din coșmaruri și neputință, urmare a bombardamentelor și a numeroaselor morți surprinse pe front. Mark RylanceTom Glynn-Carney, Barry Keoghan și Cillian Murphy nu s-au mulțumit să-și interpreteze rolurile. Le-au trăit. Interacțiunile lor te vor stoarce de energie și vei rămâne cu un gust amar la finalul filmului, cu un sentiment apăsător de tristețe cuibărit în suflet. Vei ajunge să detești un personaj și să cauți scuze, îndepărtându-te de fapte și căutând dreptatea. Însă, în război, dreptatea este (uneori) și ea un mit. Și va trebui să te obișnuiești cu acest gând, pentru ca în final să-l accepți.

Distribuția este completată (pe uscat) de către Aneurin BarnardHarry Styles și Fionn Whitehead(magnifici, de asemenea, nimic de reproșat), trei soldați ce trec prin focurile iadului pentru a scăpa de atacurile naziștilor. Se strecoară, se ascund, fug și luptă pentru un loc departe de plajă, însă rămâi cu impresia că Dunkirk este un personaj ascuns al filmului și că nu vrea să se despartă de ei. Eforturile lor sunt eclipsate de ghinioane și de vocea lui Churchill ce se aude din depărtare, o capitulare a Aliaților ce implică salvarea unui număr mult prea mic de soldați. Germania Nazistă a învins și următoarea luptă trebuie să fie planificată. Dar cu prețul a sute de mii de vieți.

La un moment dat, au început să îmi tremure mâinile. Simțeam că mă sufoc. Nu pot să descriu în suficiente cuvinte cât de înfricoșător este sunetul emis de avioanele de luptă, cum aerul părea să vibreze, să tremure și să se comprime în jurul soldaților aflați la sol. Îi urmărești pe dig, cum se uită înfricoșați spre vasul britanic ce se apropie de ei, apoi cineva își ridică ochii și caută un punct pe cer. La unison, zeci, sute, mii de chipuri îi imită gestul și tu știi ce o să urmeze. Bombele cad în apă sau în nisip, soldații se adăpostesc sau rămân imobilizați, mult prea obosiți pentru a se putea mișca sau pentru a se putea apăra.

Impactul e răsunător și ai impresia că se mișcă scaunul din sala de cinema. Nu-ți dai seama când ți-ai închis ochii, dar când privești din nou ecranul, observi că nu toți se ridică și își scutură nisipul de pe uniforme. Mulți au murit de teamă și nu le mai vezi chipurile. Și poate e mai bine așa.

Cinematografia filmelor lui Nolan este legendară. Dacă nu crezi în magie, nu ai fost atent la producțiile anterioare; dar așteaptă să vezi Dunkirk. Fiecare cadru este perfect. Fiecare scenă, fiecare imagine, fiecare moment înghețat în timp și spațiu. Coloana sonoră te împiedică să vorbești și ți se strecoară sub piele. Se îmbină armonios cu acțiunea, cu dramele personajelor, cu suspansul în creștere, cu bătăile din ce în ce mai accelerate ale inimii. Hans Zimmer este un geniu și un magician, la rândul său. Din fericire pentru noi, Zimmer și Nolan nu sunt Bale și Jackman din The Prestige.

Dunkirk a fost filmat cu camerele IMAX, o tradiție pentru regizorul Christopher Nolan, care prezintă producțiile sale la cele mai înalte standard: „Această calitate imersivă a imaginii [IMAX] e cea mai bună. Am încercat să creăm cu adevărat senzația a ceva ce aș descrie drept realitate virtuală fără ochelarii respectivi […] să permitem oamenilor să simtă cum a fost acea experiență.”

Nu te lăsa păcălit de primele minute: Dunkirk nu este un documentar. Dunkirk este artă, o capodoperă a cinematografiei și un film spectaculos, tulburător și dramatic, un must-see, indiferent de vârstă și de preferințe. Este cel mai bun film pe care l-am văzut în 2017 și a devenit unul dintre filmele mele favorite all-time.

P.S.: Acum, te rog să mă scuzi, mă duc să îmi descarc coloana sonoră și să caut discursul de la final. Dacă nu ai plâns în primele 104 de minute, ultimele două sunt picătura care umple paharul. Dar să nu îți fie rușine. În acel moment unic, când ai senzația că filmul este pe mute și plutești, îi vei auzi pe cei din jurul tău plângând. Și li te vei alătura. Doar sunteți Aliați, nu?

10

Perfect

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader