Povestea se situează între noaptea dinaintea morții lui Stalin și ziua în care și înlocuitorului său urmează să-i fie luat locul. Lumea prezentată este una a terorii, în care doar ipocrizia mai poate însemna supraviețuire. Persecuțiile comunismului rus apar ca un fundal peste care prinde formă narațiunea principală. Diferența se realizează prin orchestrarea excuțiilor și a tiraniei într-o formulă haotică și totuși banală, care deja începe să semene cu birocrația.
În spiritul unei exagerări de dragul superficialității cotidiene, aș declara The Death of Stalin ca al doilea cel mai bun film de anul trecut. Spun exagerare deoarece nu am văzut decât unul dintre filmele care într-adevăr au adus ceva nou și incitant pe marile ecrane în 2017 (vreo 4), și acela este The Killing of a Sacred Deer, care s-a așezat în top ca o coroană strâmbă. Păstrând în vedere acest aspect, sunt sigur că nici dacă le-aș vedea pe toate, acesta nu ar coborî mai jos de locul trei, pentru că celelalte își etalează calitățile într-un mediu dramatic, pe când acesta o face într-unul umoristic, ceea ce consider cel mai dificil, dar cu valoare mai mare.
Povestea se situează între noaptea dinaintea morții lui Stalin și ziua în care și înlocuitorului său urmează să-i fie luat locul. Lumea prezentată este una a terorii, în care doar ipocrizia mai poate însemna supraviețuire. Persecuțiile comunismului rus apar ca un fundal peste care prinde formă narațiunea principală. Diferența se realizează prin orchestrarea excuțiilor și a tiraniei într-o formulă haotică și totuși banală, care deja începe să semene cu birocrația. Lavrenti Pavlovici Beria este însărcinat cu serviciile de securitate și represiune, iar în reinterpretarea lui de către Simon Russell Beale, dansează ca o balerină printre miile de morți care pentru el reprezintă doar nume pe o listă.
Umorul se realizează prin încrucișarea realității istorice cu întâmplări intime din vila lui Stalin. Șefii statului folosesc aceeași ipocrizie și servitudine a „oamenilor mici” pentru a se asigura că numele lor nu ajunge pe listă. În acest fel, ni se dezvăluie structura centrului puterii ca fiind 5 actori ce joacă o piesă slabă, cu mici erori și scăpări din ficțiune, în fața unui spectator nu foarte agil în observație și cam încet la procesare.
Sceneta escaladează în ridicol după moartea Secretarului General, doarece frica este atât de bine înrădăcinată în actori, încât continuă să joace teatru chiar și când singurul spectator cu drept de opinie este absent. În acest context, fiecare dintre ei preia, pe rând, rolul tiranului, evocându-i credințele și mentalitatea ca și cum a doua zi s-ar putea trezi din morți, trăgându-i pe unii la răspundere, și absolvindu-i de vină pe alții.
Faptul că totul se derulează într-o engleză perfectă, nici măcar imitând accentul rusesc, nu face decât să accentueze efectul comic.
În ciuda faptului că se centrează pe ușurința morală a conducerii lui Stalin, această parodie nu are personaje subțiri precum parodiile din tipologia Scary Movie. În joaca de-a devotatul absolut, fiecăruia îi scapă câte o trăsătură care îi contrastează puternic acțiunile, o dragoste care contravine sistemului, o dorință materială, grija incredibil de subtilă pentru prieteni (atât de subtilă încât ei nici o nu realizează, iar respectivul sfârșește împușcat de aceștia :D).
Recomand oricui această parodie care se inspiră doar general din fapte reale, însă reușește foarte bine să desacralizeze o dramă prin care și națiunea noastră a trecut, filtrând-o cu absurd și dezbrăcând-o în fața râsului.
